Omagiu

S-a stins din viață un mare om: profesorul Ilie Dan.

 

Am avut șansa să-i fiu student, consătean, prieten. Am fost aproape de el. Un om generos, un risipitor: de energie, de inteligență, de suflet. Câți dintre noi, câte generații s-au hrănit din mintea lui luminoasă, din sufletul lui cald și prietenos? La câți n-a deschis ușa, nu le-a întins o mână, nu i-a invitat la masa bucuriei? Pentru că, da, domnul profesor Ilie Dan revărsa bucurie, bucuria de a trăi. A știut să trăiască, să se bucure de fiecare clipă, de bogăția și frumusețea ei. Se bucura de râsul soarelui, de chemarea lunii, de gingășia unei flori, de zâmbetul unei femei. Se bucura de oameni. A trăit prin și pentru oameni. N-a suportat, a urât singurătatea. Am stat ceasuri, ceasuri de vorbă. Te fascina cu ideile sale, cu proiectele, cu atitudinea, cu îndemnurile sale, te vrăjea cu vorba sa. Doamne, cât de frumos mai vorbea! Asta pentru că el, domnul profesor, credea, ardea și, mai ales, avea har. A iubit mult și multe. Frumoase, profunde, pline de înțelesuri. Dar, mai ales, și-a iubit matca, vatra. În camera lui, lângă icoane, era portretul tatălui său. „Dragul meu, îmi spunea, el este profesorul meu. Un țăran. Dar care știa mersul stelelor, semnele răsăritului și apusului, înțelesul lucrurilor.” Îl diviniza pe tatăl său. Ca și pe mama sa. Care îl aștepta cu drag și grijă, care îl pornea cu drag și grijă, care se mândrea că profesorul ei a ajuns om mare. Se simțea, s-a simțit întotdeauna legat de vatră. Visa la fânețe, la stele, la luna de după sprânceana dealului, la eternitatea vetrei. Întotdeauna l-am simțit parte a vetrei. Și când a fost la Paris, și cât a trăit în Iași, tot fiu al vetrei, al satului, al plaiului bucovinean a rămas. Acum s-a dus dintre noi. L-au înmormântat la o margine de cimitir din Iași. În ultimii ani a fost bolnav. Grav bolnav. Îmi spunea: “Dragul meu, nu mai pot îndura… Aproape nimeni nu-mi mai deschide ușa…”. Da, cred, sunt sigur că dragul nostru profesor a închis ochii supărat. I-au cernit zilele două boli: cea fizică și singurătatea. Insuportabile boli. Mai ales, ultima… Iar acum stă în pământ străin, la margine de cimitir. Departe de lună, departe de rouă, departe de bucium, departe de cei dragi, vii sau morți. Cine oare i-a smulge o buruiană de pe mormânt, cine i-a pune o floare, cine i-a aprinde o lumânare, cine a vărsa o lacrimă… Cine?… MOROȘAN FILIP