„Un fragment de poveste necunoscut…”

Oscilam între două porniri, la fel de firești, uitându-mă nehotărât la monitorul din fața mea. A scrie însemna implicit a accepta că un om cu care, în anumite momente, am împărțit și mai bune și mai rele, nu mai este printre noi. Să nu scriu ar fi însemnat să refuz starea ce m-a cuprins din clipa în care am aflat de plecarea dintre noi a lui Mugur și să evit, inutil, un ultim gând bun cu care îi eram dator.

 

Stând astfel și rememorând momente trecute, îmi dau seama de ce îmi va lipsi un om ca Mugur din spațiul afectiv pe care mi l-am creat în târgul nostru. Pentru că, privind în urmă, lucrurile pe care mi le amintesc cu el, despre el, sunt extrem de firești, de naturale, lipsindu-le încrâncenarea, pizma, ura. Sunt de amintit tocmai prin lipsa lor de spectaculos și mai degrabă prin greaua lor încărcătură de normal. Am cutreierat mult străduțele orașului nostru, am intrat în frizerii, în crâșme, în cimitir, în căutare de subiecte. Eu, cu aparatul de fotografiat la gât, el cu carnețelul în care lua notițe sau cu reportofonul în buzunar. De fiecare dată, după ce găseam câte ceva de care să ne legăm, remarcam extraordinara lui capacitate de a empatiza, mai ales cu cei necăjiți sau cărora li se făcuse vreo nedreptate. Și cred că indiferent de forma în care intra articolul respectiv în pagina de ziar, întotdeauna a rămas un fragment de poveste necunoscut. Era reacția pe care o trezise acel subiect în sufletul lui Mugur și care, din prea multă risipă de umanism, rămânea nespusă. Oricine l-a cunoscut poate face aprecieri asupra talentului lui scriitoricesc, față de bogăția metaforelor care îl nelinișteau, verbul sprințar și plin de înțelesuri care dădeau acel ceva unic, semnat cu numele Mugur Geu. Și îmi place să cred că, în egală măsură, cei ce i-au apreciat harul, cei care au râs sau au plâns atunci când l-au citit, cei ce au cunoscut indignarea, dar și mila, compasiunea, în egală măsură, urmărindu-i scrisul, vor ști cum, din când în când, să și-l amintească așa cum a fost. Un om. Cu bune, cu rele, cu clipe de entuziasm molipsitor, dar și de deznădejde chinuitoare. Iar dacă o imagine, un gând, o zicere, o pagină de ziar pe care a pigulit-o își vor găsi loc, din când în când, în timpul care atât de ușor se duce, Mugur va fi cu noi. Și, poate, de acolo de unde va fi el, va zâmbi, așa cum o făcea de atâtea ori, și va mai trage un fum dintr-o țigară. Pentru că, nu-i așa?, unora nu li se pot interzice unele lucruri nici măcar pe lumea cealaltă…