Aprilie în alb și negru

 

Între grijile parastasului la 40 de zile după Mama și bucuria revederii nepoțeilor, ca să pomenesc numai de cele de care vorbește, Gabriela, soția fostului meu coleg de birou la ziar Petru Drișcu, nu a uitat să ne amintească, cititorilor și mie, împlinirea unui sfert de veac de la accidentul fatal al încă tânărului și deja valorosului critic de artă Mihai Drișcu. L-am știut doar din evocările fratelui, dar dacă întâmplările s-au destrămat ca funigeii primăverii, în memorie mi-a rămas puternic gravat tonul de sinceră mândrie și de admirație puternică dincolo de surâsul povestitorului: Petru Drișcu pur și simplu l-a adorat. De aceea, nici nu vreau să-mi închipui cât de greu îi era să-și trăiască aniversările în ziua morții fratelui, fiindcă 11 aprilie a continuat să vină inexorabil și după ce Mihai nu a mai fost și, iată, după ce nici Petru nu mai este. A rămas Gabi, împreună cu fiul, Lucian, și cu încă micuții ei nepoți, Daniel și Paul, să cuprindă melancolică întregul tablou al lui aprilie, o lună aparte pentru mult zbuciumata și încercata familie Drișcu, cum spune Gabriela, acum principala depozitară a memoriei acesteia, lună în care a murit Mihai, în care s-a născut Petru, în care a murit mama fraților și s-a născut tatăl lor. Lună cu fulgii de cenușă ai lumânărilor și cu fulgii petalelor celor dintâi pomi în floare. O marcăm la rându-ne, în același joc alb și negru al vieții și al cernelii de tipar pe hârtie, de care frații au fost atât de legați, cu o fotografie din albumul familiei cu Mihai Drișcu și cu schița acestui proiect de expoziție, cu care Petru, sociolog, și o vreme ziarist la “Zori noi” Suceava, voia să-și comemoreze fratele care s-a visat pictor, ca să ajungă critic de artă, închinându-și însă viața tot ei, picturii. Izvor de culoare în destinul său scris sobru cu negru și alb.