„…n-ar mai fi niciun motiv să mă gândesc cu oarecare invidie la societățile occidentale”

Interviu cu profesorul ADRIAN NICOLAE PUIU, doctor în istorie

 

– Când a început interesul pentru istorie? – Istoria este un domeniu fascinant, iar pasiunea pentru această știință atât de complexă, datorită ipotezelor multiple și multiperspectivității pe care le conferă orice eveniment, fie el de anvergură mondială sau de istorie locală, s-a născut în timp. Îmi aduc aminte, cu multă nostalgie și plăcere, că prin anii ’86-’87, eram elev de școală primară când, cu toate că încă nu începusem studiul istoriei la clasă, sub impulsul celebrelor filme istorice, împreună cu colegii, abia așteptam pauzele pentru ca să ne transformăm în voievozii români medievali și oștile lor pe câmpul de luptă, precum Mihai Viteazul, care la vremea respectivă era favoritul meu, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș, dar și celebrii sultani Baiazid, Mahomed sau Soliman și, împărțiți în două tabere, „românii” și „turcii”, să ne pregătim de luptă. „Sec. al XIX-lea, din punctul meu de vedere, este etapa istoriei naționale cea mai fecundă în prefaceri” – V-ați dat doctoratul cu tema ,,Nicolae Ionescu (1820-1905) omul politic și epoca sa. Contribuții la istoria liberalismului românesc”. De ce această temă? – În urma discuțiilor cu domnul cercetător la Institutul de Istorie A.D. Xenopol Iași, Filială a Academiei Române, Ștefan Mihai Ceaușu, cel care mi-a fost conducătorul lucrării, cercetător științific rădăuțean prin naștere, am căzut de acord asupra realizării unui studiu biografic al complexei personalități a istoricului și politicianului Nicolae Ionescu, în contextul generalizat al mișcării liberale, în cadrul căreia a activat, însă cu mari convulsii în relațiile cu liderii centrali ai partidului, dar și ai epocii, cu atât mai mult cu cât omul Nicolae Ionescu a fost extrem de longeviv, participând la toate evenimentele importante din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. „O perioadă mi-am dorit să devin jurnalist sportiv” – Ați regretat vreodată că nu ați ales altă profesie? – Cred că toată lumea, indiferent de profesie, își pune uneori această problemă. Oare ce altă meserie aș fi putut alege? Oare cum ar fi fost, cum m-aș fi descurcat, mi-ar fi plăcut mai mult, mi-ar fi adus mai multă satisfacție și împlinire profesională? După care răspunsurile ar fi destul de diversificate. Evident că și eu mi-am pus astfel de întrebări. O perioadă mi-am dorit să devin jurnalist sportiv, deoarece sportul este, alături de istorie și geografie, cealaltă mare pasiune a mea și, recunosc, uneori mă gândesc cum ar fi fost… În cele din urmă am optat să devin cadru didactic. Fiecare profesie îți oferă satisfacțiile și realizările sale, iar cea de profesor este una dintre cele mai nobile meserii, doar că, actualmente, nivelul societății românești și modul în care educația este izolată, undeva la periferia priorităților naționale, o transformă într-una cu numeroase neajunsuri, ba chiar, uneori, cu numeroase frustrări, generate de cunoscutele probleme cu care se confruntă breasla profesorilor – subfinanțarea cronică a sistemului pentru toate componentele lui, de unde lipsa dotărilor cu material didactic adecvat și nivelul salarial extrem de scăzut, la limita subzistenței, statutul social, nu de puține ori, disprețuit, contramodelele comerciale oferite de o mass-media pur mercantilă… În ciuda acestor neajunsuri, nu, nu regret că am ales această profesie, care oferă numeroase alte satisfacții, și, în primul rând, cele de natură spirituală, or spiritul este cel mai frumos și nobil lucru al omului! „Recunosc, mi-ar plăcea să locuiesc și să lucrez într-o țară civilizată, unde nu există stresul zilei de mâine” – Dacă ați avea posibilitatea să emigrați în Canada, de pildă, ați face acest lucru? – Datorită firii mele mai tradiționaliste, mai conservatoare, aflată în căutarea unui echilibru și a unei stabilități, fără predispoziția riscului, a aventurii, nu prea mi-am pus problema plecării în străinătate nici când eram mai tânăr, la începuturile carierei, când încă nu aveam familie, iar acum cu atât mai puțin. Deși, recunosc, mi-ar plăcea să locuiesc și să lucrez într-o țară civilizată, unde nu există stresul zilei de mâine, unde să simți că oamenii au o anumită cultură civică și se comportă ca atare, unde bunul-simț, seriozitatea, punctualitatea, conștiința datoriei și a lucrului bine făcut, simțul civic, al solidarității, al voluntariatului, al respectului reciproc, al cuvântului dat, dar și multe altele asemenea nu sunt excepții, ci reguli general acceptate de mentalitate și conștiință și nu impuse prin mijloace punitive. Când lucrurile acestea se vor încetățeni și în mentalul colectiv al poporului român, încă puternic ,,balcanizat, manelizat, miticizat”, ca stări de spirit, în sensul peiorativ al conceptelor, cred că n-ar mai fi niciun motiv să mă gândesc cu oarecare invidie la societățile occidentale ci, eventual, doar ca la niște destinații turistice. – Cine (ce) v-a marcat destinul? – În primul rând soția, pentru că dacă n-ar fi fost ea nu aș fi rămas în Bucovina, ci foarte probabil aș fi revenit pe meleagurile natale din zona Râmnicu Sărat-Buzău…, dar, cronologic, o eroare, care nu mi-a aparținut, mi-a marcat și schimbat destinul… În clasa a XII-a mă pregăteam să susțin admitere la Facultatea de Drept din Iași, lucru care de altfel s-a și întâmplat doar că, dintr-o neatenție a domnului profesor de istorie cu care m-am pregătit pentru respectiva admitere, din programa pe care acesta mi-a furnizat-o lipsea o singură lecție… și, la examen, din patru subiecte, unul a fost chiar acea lecție. Dacă aș fi obținut peste 9,00 la istorie, cum foarte probabil s-ar fi întâmplat dacă pregăteam și acea lecție, aș fi fost admis! Și existența mea ulterioară ar fi fost cu totul alta! Așa… am picat acel examen de admitere și, ulterior, m-am reorientat către Facultatea de Istorie și Geografie din Suceava! Apoi, în timpul facultății, domnul profesor Dumitru Vitcu mi-a fost un adevărat model și mentor. Și, în sfârșit, pe parcursul carierei didactice, domnul profesor Petru Carcalete, director în momentul în care am debutat în învățământ, la Colegiul Tehnic Rădăuți, cel care mi-a fost ca un adevărat părinte în anii de ucenicie didactică. Pe această cale doresc să le mulțumesc tuturor celor enumerați și să-i asigur de profunda recunoștință pe care le-o port! Consemnează MĂLINA ANIȚOAEI