Aduceri aminte

 

Parcurgând cu atenție rubrica dedicată anunțurilor comemorative a ziarului nostru de fiecare zi, mi-a reținut atenția numele unei profesoare de excepție, o mare doamnă a învățământului sucevean și nu numai, de la a cărei plecare în eternitate tocmai se împlinea un an de zile garnisite cu tristețe, regrete, așteptare și singurătate pentru toți cei care i-au fost în preajmă: soț, copii, nepoți, cumnați, colegi, cunoștințe, foști elevi. Așa că am hotărât să mă alătur și eu grupului de participanți la ceremonialul creștinesc-strămoșesc al slujbei de pomenire dedicate tristului eveniment. Vremea mohorâtă a potențat starea de spirit a momentului trimițând din înalturi picături din belșug sub formă de lacrimi și de fulgi peste cavoul străjuit de o cruce de marmură albă și peste asistența nu tocmai numeroasă. Părintele-popa făcu cântarea de „veșnică pomenire” și ceru iertare pentru cea plecată pe calea neîntoarcerii… Unde toți pământenii merg, zicea. La masa de pomenire, desigur, sub imboldul unor licori luate cu măsură, au revenit în actualitate și poveștile din vremurile demult apuse. – Mă Pamfiluț! îmi zicea bunica în Ajunul sărbătorii Nașterii Domnului. Tu să nu te atingi de blidele de pe masă că îți cade limba! Că aceea-i pentru popa, mă Pamfiluț! încercând să se asigure în felul acesta că toate bunătățile din acele vase, preparate de mama după vechi meșteșug, vor rămâne intacte: bob fiert stropit cu oloi de soreancă, salată de fasole cu ceapă și oțet, fasole bătută presărată cu ceapă prăjită, hribi bine fierți în combinație cu sfeclă roșie și cu mujdei de usturoi, varanețe și goluvețe, chiroște umplute cu varză și cartofi la care se mai adăuga deliciosul grâu fiert, garnisit cu nucă pisată și cu zahăr din belșug. Oricât m-ar fi îndemnat poftele și cei patru frați mai mari la rele, eu tot pe bunica o ascultam că nu se cuvenea să ies din vorba ei. Drept pedeapsă, frățiorii îmi dijmuiau semințele de bostan decojite, profitând de orice moment de neatenție din partea mea și numai intervenția mamei, iertată fie, cu câte o scatoalcă la nimereală, reinstaura liniștea trebuincioasă înaintea apariției cucernicului. Iar bunica, fie-i și ei în veci țărâna ușoară, îmi alina nemulțumirea prin aceea că mă ajuta să-mi decojesc alte semințe din acelea gustoase, bine rumenite în cuptor și păstrate apoi la cotruță până ce tata își găsea timp să se ducă cu ele la oloiniță. Dar și eu, ca frate mai mare, trebuia mereu s-o fac pe justițiarul pentru asigurarea armoniei în colectivitatea noastră de cinci frați. Că tata, fie-i veșnicia luminată, lipsea de-acasă zi-lumină, mai tot timpul ocupat cu cele treburi gospodărești. Venea când dormeam și pleca înainte de răsăritul soarelui când ne era somnul mai dulce. Dar timpul a trecut pe nesimțite și acum încerc în van să mă obișnuiesc cu singurătatea, să-mi astâmpăr dorul și să-mi potolesc aleanul care mă bântuie de când am pierdut-o pe cea care a fost o soție cu adevărat inegalabilă, mamă grijulie, bunică duioasă și profesoară de înaltă ținută, exigentă cu sine și cu elevii, și care mi-a înnobilat viața și mi-a umplut căminul cu lumină, căldură și tihnă din belșug timp de 53 de ani pentru care îi aduc pioasă recunoștință și în liniștită eternitate. Așa făcură vorbire doi dintre cei patru frați prezenți la prăznuire (că unul lipsea pentru totdeauna): mezinul, academician de Iași al Academiei Române, și cel mai mare, fost ambasador al României în Cuba, fost prim edil al Sucevei și rector al instituției de învățământ superior al urbei, nimeni altul decât Domnia Sa Ion Siminiceanu. De reținut naturalețea neaoșă, modestia, elocvența și belșugul de trăiri sufletești exprimate ca la puțini oameni din lumea bună a zilelor noastre și dintotdeauna! „Pe mine, Doamna profesoară Anna Siminiceanu m-a format ca dascăl și ca om! Să-i fie amintirea mereu vie și țărâna ușoară!” spunea unul dintre foștii săi elevi prezent la comemorare. EMANOIL REI