Visul ne duce departe…

Nu știu dacă și tinerii au această senzație, însă, nu de azi, nu de ieri, mi se pare că timpul zboară mai repede ca gândul. Numai ce am sărbătorit „Florile Dalbe”, mai răsună în inimă ecoul colindelor, iar deja îmi zâmbesc pe aproape mărțișoarele și simt mireasma ghioceilor, despre care anul acesta, probabil, nu vom mai avea motiv să spunem că străbat voinicește din captivitatea troienilor.
 

De fapt, în timpul de astăzi „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos”, mai mult decât în veacul lui Ion Creangă, de la care am preluat aceste cuvinte. Nu e exclus ca natura să ne aducă răsturnări imprevizibile în mersul ei firesc prin luna lui Mărțișor – geruri de crapă pietrele și zăpezi cât gardul, așa cum au fost ultimele zile ale primei luni de primăvară din anul trecut, despre care, cu cât goana timpului mă îndepărtează de ele, cu atât mai mult doresc să-mi împărtășesc bucuria. Nu le voi uita nicicând, păstrându-le ca pe cele mai frumoase, mai viu colorate pagini din calendarul lui 2013. Desigur, nu gerul nemaipomenit pentru acea perioadă, de când mă știu pe lume răceala de orice natură fiindu-mi insuportabilă, mi-a marcat amintirile cu strălucirea unor împliniri neașteptate. La 23 martie, în ajunul Paștelui catolic, am lăsat acasă gerul de minus 17 grade și ghețușul sticlos din jurul gării de la Lvov, începând periplul într-un univers la care n-am visat vreodată – nici în copilărie, nici în adolescență și, cu atât mai mult, în plină maturitate, când omul conștientizează că fericirea înseamnă a nu-ți dori mai mult decât poți să ai sau îți este dat să realizezi. N-am visat nicicând să ajung la Paris. Nu e vorba că nu mi-aș fi dorit să văd bijuteriile arhitectonice despre care știam pe de rost de la lecțiile de franceză. Fiind o elevă conștiincioasă, puteam să le înșir ca mărgelele pe ață, să le numesc fără greș și în somn, având închipuire că toate stau frumos așezate una lângă alta pe malul drept și malul stâng al Senei. Și la școala de opt ani din Priprutie, și la cea medie din Boian, am avut profesoare excelente de limba franceză, care ne-au insuflat interesul și dragostea pentru orașul iubirii eterne, metropola luminilor, îndrăgostiților, modei, dar și a revoluțiilor democratice, a liberei cugetări, egalității, fraternității… Însă cum am fi cutezat noi, copii de țărani oropsiți, pentru care o excursie până la Cernăuți sau Hotin era deja o mare minune, să visăm la o croazieră pe apele Senei? Parisul ne apărea ca ceva existent doar în manualele de franceză și în romanele lui Balzac, mai târziu respirându-i aerul romantic și savurându-i minunățiile dintr-un subțirel volumaș – „Sărbătoarea de neuitat” a lui Ernest Hemingway. Astăzi, când și un om cu venituri relativ modeste, dar cu dorință mare, poate cutreiera Europa, pur și simplu, din plăcere și interes pentru locuri necunoscute, nu mai uimești pe nimeni cu noutăți de tipul: am fost la Viena, la Roma, la Paris, m-am plimbat pe Champs Elysees, am urcat pe Turnul Eiffel, am trecut de câteva ori pe sub Arcul de Triumf, am urcat pe jos 130 de metri până la Catedrala Sacre Coeur în vârful Montmartre, am dat din coate prin înghesuiala de la Luvru s-o văd pe Gioconda lui Leonardo da Vinci – cea unică, adevărată, nu multiplicată… Mai ales că acest „am fost” (vreo șapte-opt zile de alergare din urma ghizilor), în realitate, înseamnă ceva de foarte scurtă durată, o plutire de câteva momente când abia reușești să te dezmeticești pe unde te poartă pașii, noaptea căzând butuc de oboseală, ca a doua zi des-dimineață să pornești din nou într-un galop halucinant… Așadar, n-aș vrea să creadă cineva că fac abuz de serviciu, folosind spațiul prețios de ziar cu înșirarea unor impresii personale și descrierea geografiei Europei. Inutilă ar fi și încercarea de a le da recomandări celor care se pregătesc să pornească într-o excursie de o săptămână prin Europa cu un popas de trei zile la Paris. Deși, programul agențiilor turistice este bogat în oferte, totuna nu avem altă alegere decât să umblăm orbește, ca toate turmele de turiști, înțelegând stupiditatea expresiei „Să vezi Parisul și să mori!”. Or, cine-l vede o dată, vrea să tot trăiască, să revină de sine stătător încă de multe ori acolo unde istoria, încărcată de lux și eleganța, respiră din orice edificiu. Numai nefiind legat de grupul de turiști poți evita locurile aglomerate unde dau năvală toți străinii, având Parisul la picioare nu de pe Turnul Eiffel, unde trebuie să aștepți la o coadă enormă, ci de pe cel mai mare zgârie-nori – Turnul Montparnasse sau Arcul de Triumf. La fel și excursia de câteva ore prin Luvru e doar pentru a povesti celor de acasă că ai fost în cel mai mare și important muzeu de artă din lume. Altfel cum se poate să stai două-trei zile la Paris și să nu intri în Catedrala Notre-Dame, să nu urci pe Turnul Eiffel sau să nu rătăcești prin Luvru ca s-o vezi pe Mona Lisa, deși oricine care a trecut pe acolo va spune că e imposibil într-un răstimp atât de scurt să contempli ceva într-un spațiu 80 mii de metri pătrați, ce adăpostește 300 mii de capodopere. Poate sunt și zile când în Luvru e liniște și vizitatorii stau încremeniți în fața exponatelor – eterne simboluri ale civilizației umane. Eu, însă, am văzut un du-te-vino haotic chiar de la vestita Piramidă din sticlă și metal. Pretutindeni – gălăgie și mare îmbulzeală, dar mai ales în fața celebrului tablou Mona Lisa, care e protejat cu sticlă și poate fi admirat de la o distanță de câțiva metri. Trebuie să ai mare răbdare să stai la rând în aglomerația de fotografi hiperactivi, dar mai ales să suporți prostia omenească. Oricât ar părea de straniu, dar anume în acel imens templu al valorilor umane m-am ciocnit de cea mai mare prostie a consumatorilor de celebritate. Din cauza unui tânăr din grupul nostru, rândul de turiști nerăbdători de a ajunge la Gioconda a stat câteva minute bune în loc. El poza cu spatele la tablou, ca să apară alături de enigmatica doamnă, dându-i indicații soției cum să-l „prindă” mai bine în obiectiv. N-a mai avut chip, ori nici dorință, să se întoarcă și cu fața la celebra capodoperă. În schimb, și-a atins scopul să pozeze cu Gioconda, nu într-o băcălie dintr-un amărât orășel ucrainean, ci chiar în inima Parisului. Acasă a avut ce le arăta neamurilor, prietenilor, colegilor de serviciu, satisfăcut că nu degeaba s-a cheltuit și a făcut bătături la picioare… Totuși, dincolo de prostia de care nu vom scăpa încă multă vreme (unii poate niciodată), e o mare minune că mulți cetățeni din pătura de mijloc, dintr-o țară atât de săracă cum este Ucraina, au început intens să călătorească prin lume nu numai în căutarea unei munci pentru a-și asigura existența, ci pentru a vedea și cunoaște o altă lume, un alt mod de viață, a-și găsi acel unic loc de pe pământ care te face fericit. Or, e minunat când ne regăsim într-o totală, plăcută mirare, de ni se pare că n-am văzut nimic până acum, dar mai ales când ni se împlinesc visuri la care nici nu cutezam să visăm. …Sunt oameni care nu se tem să viseze la lucruri fantastice, greu de presupus că se vor împlini vreodată, există caractere care asaltează centimetru cu centimetru urcușul spre Arcul lor de Triumf. Scriind acestea, mă gândesc la o prietenă, de dragul căreia am ales excursia la Paris, deși întâlnirea cu ea mi se părea imposibilă. Am cunoscut-o în anii studenției la Chișinău, admirându-i curajul de a fi atipică (nu ca toată lumea) la vorbă, îmbrăcăminte, comportament… Nu căuta cu orice preț să fie originală, veșnicul neastâmpăr și calitatea de a se evidenția avându-le în sânge. Totul era altfel decât la noi la Geta Chetraru: provenea dintr-o familie de intelectuali, din localitatea Văratic, unde se află o peșteră preistorică, despre care povestea cu orice ocazie. Tatăl ei era profesor de limba română și fost coleg de facultate cu decanul nostru. De fapt, relațiile amicale din studenția părintelui ei îi jucau festa. La orele decanului, Georgeta era cel mai des chemată să răspundă, primindu-și porția de morală binemeritată, iar la examene era „purtată” prin tot materialul. Cel mai mult se mândrea Geta că „mămica e bucovineancă”. La drept vorbind, mama ei, profesoară de geografie, provenea din zona basarabeană a ținutului Cernăuți, din Costiceni, dar Getei îi plăcea să se declare pe jumătate bucovineancă. Socotea că aceasta-i dă un aer de prestanță, că a fi bucovinean înseamnă a veni dintr-o lume mai civilizată. Obsesia găsirii unui loc civilizat a copleșit-o îndeosebi după ce a devenit mamă. N-o interesa starea materială, nu se gândea ce va mânca mâine, ci trăia doar cu dorința să-și crească și să-și instruiască copiii în România. A lăsat apartamentul de lux și soțul la Chișinău și a plecat cu trei copii la Iași, dându-i posibilitate fiicei mai mari să învețe la un liceu prestigios, să-și realizeze vocația pentru pictură. Când Iașul i s-a părut prea strâmt pentru viitorul copiilor și pacea ei lăuntrică, a „emigrat” la Brașov, convingându-l până la urmă și pe soț s-o urmeze. Nu cunosc detalii din viața ei de la Iași, dar la Brașov, în cartierul Putinarilor, am vizitat-o odată. Cunoscându-i bunele condiții locative de la Chișinău, am rămas trăsnită când am intrat în căsuța cocoțată pe un vârf de deal. În timp ce încercam să-mi ascund dezamăgirea, Geta îmi da ghes să mă uit ce minune de munte are în față și cât de frumoasă e natura din jur. Nu înceta să mă convingă: „Aici sunt fericită sufletește, aici e locul unde mi-am găsit liniștea”. Și iată că de vreo zece ani buni căsuța de la Brașov cu muntele fericirii în față îi duce dorul. Geta trăiește cu familia la Paris, reușind să obțină pentru toți ai ei statutul de refugiați politici. Soțul are serviciu, fiica mai mare – un atelier de creație unde pictează, fiul și mezina Veronica încă își urmează studiile. Ne-am întâlnit în Piața Concorde în ultima zi a aflării mele la Paris, de unde am luat metroul și la mai puțin de jumătate de oră stăteam deja la masă într-un apartament mobilat și amenajat cu impresionant gust artistic de Dana – fiica pictoriță. I-am ținut în brațe nepoțica de numai o lună, zâmbetul pruncuței mărturisindu-mi că maratonul prietenei mele în căutarea locului visat s-a oprit pentru totdeauna acolo. Geta mă îndemna să gust din mâncărurile exotice pregătite special ca să mă frapeze, emoționându-se ca o școlăriță eminentă care a fost prinsă cu lecția neînvățată. Era deprimată că, întâlnindu-ne după atâția ani, n-are cu ce se lăuda, că și-a ratat cariera, nu s-a realizat pe tărâmul ziaristicii… „O să te lauzi cu noi”, au liniștit-o copiii, cuvintele lor înălțând-o mai sus de muntele din fața căsuței din Brașov. Iar eu nu aveam poftă pentru orezul cu midii… O admiram ca în anii studenției la Chișinău, când în multe cazuri ea, unica, mergea contra curentului, se războia cu cei ce înghițeau tacit neadevăruri, strigând „Sunteți niște fricoși!”.

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: