Marcel Mureșeanu, totuși mereu și printre bucovineni

Lipsit de posibilitatea cunoașterii volumelor din 2001 încoace, am acum marea plăcere de a vedea devenirea poetică încântătoare a lui Marcel Mureșeanu datorită generozității cu care mi-a dăruit ultimele sale două cărți.

 

Nu este o efuziune tinerească, ci, dimpotrivă, bucuria unui om vârstnic care, în niște decenii devenite și odioase, nemaivoind să scrie decât sporadic la îndrăgitul lui ziar „Zori noi” (care l-a ajutat să „crească” și intelectual), a pierdut contactul cu aproape tot ce era Pe adresa copilăriei, trezindu-se, după 1990 și acum deodată cu un alt poet decât cel știut din acest volum! Volumul Cu voia corbului (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012) m-a surprins prin multe aspecte: dobândirea (ori darea la iveală cu aplomb) a unei viziuni umoristice parțial întâlnite în alte cărți încadrate în această categorie estetică, pătrunderea în zone subtile ale realității și mai ales ale celor de vârsta a treia (începând, desigur, cu el însuși), nonconformismul bonom, amiabil, cuceritor și iertabil – cred – și de către instanțele transcendente, „arondarea” la patrimoniul său literar a unui limbaj adecvat și terapeutizant, din care fac parte cel familiar, regionalismul, invenția lexicală, combinațiile încă nevalidate de restrictivele (dar nu infailibilele) norme gramaticale etc., care îl mențin într-o unicitate tinerească indiscutabilă. Să încep cu…începutul. Mai întâi, cu corbul, patronul (de voia lui în titlu). Acesta este doldora de însușiri/valori pozitive în dicționarul mitologic, care le fac inoperante pe cele funeste, acestea din urmă apărându-ne erori nevinovate ale copilăriei lumii, pe cititorul aflat ca și cu funia în casa spânzuraților ajutându-l să fie tare, chiar să dispute – politicos, omagial – cu Dumnezeu pentru unele drepturi efemere. Astfel, „regimul toleranței” fiind obținut, autorul devine un demiurg tot îngăduit (că Demiurgul e păgân, dar nepericulos între atâția zei uzurpatori care de care unul pe altul), noi putând beneficia și de libertăți nevisate de a le savura. Ba avem și posibilitatea de a alege frumusețile. Mai întâi (că în cele mai multe poezii ne apar în primele rânduri), între daruri se află idei poetice stenice care ar părea și năstrușnice, dacă nu am cunoaște autorul ca foarte inteligent (o dovadă publică fiind desemnarea sa ca șef, mult timp, al domeniului spiritual în Bucovina, dar și pentru o șefie și spirituală la revista „Orașul” din Cluj-Napoca): sfătuirea clipei să nu se ducă în eternitatea desfiguratoare, ci să se ascundă în palma lui, ea replicându-i tremurând că e „ultima”; autocompătimirea că, venindu-i deodată să îmbătrânească, nu-și vede mama care însă se uită la el „ca și cum” nu l-„ar cunoaște” murind de mult, în schimb doi portocalii dintr-o rablă de mașină nu-l zăresc, unul îl „strivește cu călcâiul” lăsându-l „jos, în canalele rușinoaselor plăceri/ale viermilor”; își vorbește tachinător că s-a „scuturat de tinerețe”, a „prins mușchi”, „se poate baza omul pe el”, încât o ușă înflorită „se va deschide pentru sufletul” lui, care se va despărți de trup „Cum se desparte aburul de vasul său”; „Moartea își stinge cărbunii/în sângele lui, dar îi refuză căutatul „de deochi” și o înjură, apoi „O poftă nebună de viață” îl „cuprinde!/Pe după umeri” până „suspină”; apare și o foarte frumoasă răsucire pe dos a bătrânilor spre copiii proprii „întorcând roata norocului în jocul lor”, ei fiind spițele acestora; are consolarea că, scuturând clopoțelul, apoi pierzându-l, acesta „va ține un minut de reculegere,/apoi, ca oricare dintre cei/ce trăiesc din munca lor,/va începe să cânte, dar singur nu”; ceartă târâtura de șarpe care „în sânul femeii/ca pe plită se zbate” în „arsuri de gradul trei”, medicul nemaiavând o altă piele pentru a-l vindeca pe el; Domnul, dezamăgit de netrebniciile oamenilor, i-a lăsat într-ale lor. Din cele câteva exemple deducem și o tentă de viziuni mari soresciene, dar cu „regia” interioară proprie, doldora de microviziuni umoristice țesând întreguri și ansambluri puternic inventive. Inventivitatea este la mai multe niveluri: unul l-am văzut (regretând că nu am putut abuza cu spicuiri); altul este în mentalul/tonul pozitiv, vioiciunea, jubilația, nonconformismul (nicicum lezant), directețea începuturilor și bruschețea unor sfârșituri, „vrăjeala” demitizantă mucalită, hazul-de-necaz, poanta și altele. Un exemplu: „De la o vreme într-un târziu/omul se-adună-n sicriu,/ acolo-i cu moartea alături,/fără pernă și pături!/Deodată ea începe să spună:/noi toată viața am fost împreună!/Bine c-am murit s-o aud și pe asta,/pe când eu credeam c-am trăit cu nevasta!/zice el și-ncearcă s-o-nșele/strecurându-i o piatră sub șele./Timp ce vorbeau, sufletul lui/umbla pe afară haihui/și urla către cer ca un lup/după lumea asta și după trup./De-acolo de unde toate le știe,/Dumnezeu scormonea-n veșnicie/cu un bețișor alb și plăpând, până îl podidi o durere și-un gând./Luă sufletul lângă Sine să-l crească/într-un cuib din Grădina Cerească,/ apoi aduse cu o mie de ani mai către noi/toată Judecata de Apoi” (Lecție). Marcel Mureșeanu este un ludic cu incuri de copil (delicioși sunt „stâlpișorii” și „munțișorii”!), un mare convertitor de sacru în profan inocent și invers, un pasionat și voluptuos „vânător” de „marginale”, „interstițiale” și alte „zilnicării” (un nou cuvânt în limba română) ale vieții pe care le înzestrează cu sensuri majore și grave, un inițiator dezinhibant în tainele „de dincolo” (cum am văzut imediat mai sus) în prefacerea – cu tertipuri fine – a acestora în dorințe ale „pacienților”, deci un manevreur bonom, drăgălaș, descrețitor de frunți, dezvăluitor de „privilegii” mediate de el, încât poate fi considerat nu numai prolific, dar și acrobat între „adresa copilăriei” și adresa senectuții. Nostim este și că el nu-și face personaje numai dintre cei din jur, ci și pe el însuși, fiind deci nu numai reflexul altora, ci și autoreferențial, vigoarea interioară fiindu-i parcă și mai mare în aceasta. Multe piese lirice sunt narațiuni alegorice, teatrale, umorul având registre mobile, spontane, dând multidimensionalitate și spectaculos neașteptat. Citirea lui nu poate plictisi nici pe blazați, filtrul umanizator și purificator totodată fiindu-i inepuizabil.