Citești și te cutremuri

La editura DrukArt din Cernăuți a apărut în 2013 partea a doua a lucrării cu titlul „Cartea Durerii” semnată de Petru Grior, Marius Cazacu, Bogdan Grior, Elena Stadnic, Roman Stadnic, Ștefan Rotaru și Maria Zaboloțchi, membri ai Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din oraș.

 

Cartea, rod al unei intense munci de documentare, este tipărită cu sprijinul financiar al Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni și este tradusă în limbile ucraineană și engleză. Autorii și-au propus să reconstituie pe cât posibil viața de coșmar în care au trăit locuitorii din nordul Bucovinei începând cu vara anului 1940, după ocuparea samavolnică a acestei părți a țării noastre de către trupele sovietice. În paginile volumului „sunt incluse numele a optzeci și șapte de martiri, născuți pe teritoriul actual al României. În numărul martirilor au intrat șaizeci și cinci de români, opt evrei, cinci ruși, cinci ucraineni, doi nemți, o poloneză și o austriacă” (p 16). Cei mai mulți dintre aceștia erau născuți în județul Suceava (după actuala împărțire administrativă): Bădeuți, Vicovu de Sus, Climăuți, Frătăuții Noi, Horodnic, Siret, Arbore, Baineț, Bilca, Frătăuții Vechi, Gălănești, Calafindești, Clit, Dolhasca, Iaslovăț, Marginea, Mihoveni, Solca, Vatra Dornei etc. Sunt însă și victime ajunse în Bucovina de prin alte părți ale țării, oameni care, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, își găsiseră aici un rost în viață. Îngrijorați de modul în care se comportau noile autorități (e destul să ne amintim de masacrul de la Fântâna Albă), unii și-au căutat scăparea încercând să treacă frontiera impusă de cuceritori. Cei prinși au fost arestați. Au fost arestați însă și unii care au trecut granița fără să-și dea seama, s-au rătăcit pur și simplu prin pădure. Alții, pentru că se duseseră să-și aducă acasă oile date la o stână rămasă între timp pe teritoriul „eliberat” ori să strângă recolta de pe ogoarele însămânțate în primăvară, ogoare care, de asemenea, în timpul verii au intrat în structura imperiului stalinist etc. Tratați ca dușmani ai puterii sovietice, cu toții au fost condamnați la ani grei de pușcărie și duși în lagăre precum cele din Vorkuta, Sverdlovsk, Novosibirsk, Celeabinsk ori Penza, de unde multora li s-a întors doar numele. Pentru fiecare caz în parte, cititorul află datele biografice esențiale (numele și prenumele, locul nașterii, pregătirea profesională, locul de muncă), precum și învinuirile aduse acelor oameni de noile autorități, pentru care au fost condamnați. Între cei incluși în această a doua parte a „Cărții Durerii” se află „cincizeci și unu de agricultori, patru funcționari, doi învățători, trei negustori, un fotograf, un medic” (p 16), toți considerați „elemente social-primejdioase” de către autoritățile instaurate abuziv pe aceste străvechi meleaguri românești. A trecut de atunci mai bine de jumătate de secol. Uitarea însă nu s-a așternut peste acele drame greu de imaginat. Ca dovadă că oamenii respectivi erau nevinovați, după destrămarea imperiului sovietic, condamnații au fost reabilitați, în baza Legii „Despre reabilitarea victimelor represaliilor politice în Ucraina” din 17 aprilie 1991. Unii, chiar mai devreme, în timpul puterii sovietice. Deci erau nevinovați sau „vinovați” pentru că doreau să fie liberi. Tocmai de aceea durerea e mai mare, așa încât citești paginile cărții și te cutremuri. Fără să fi cunoscut direct vreunul dintre acești martiri, îți simți sufletul răvășit și te întrebi cum au fost posibile în secolul al XX-lea astfel de crime ale căror victime (femei sau bărbați, tineri sau în vârstă) au suferit asemenea chinuri Și, sigur, se vor cutremura și cei din generațiile viitoare. Lucrarea de față rămâne o mărturie în acest sens. Prin conținut, „Cartea Durerii” se constituie deci într-un veritabil act de dreptate istorică. Este meritul incontestabil al autorilor care, pentru alcătuirea ei, au cercetat un imens volum de arhive și au consemnat unele mărturii de epocă pentru ca cititorul să afle adevărul. N-a fost deloc ușor, dar ei au considerat că e datoria lor morală să întreprindă un asemenea demers pentru a nu lăsa să se aștearnă uitarea peste aceste drame cutremurătoare. Și tot în semn de respect față de cei incluși în această carte, au pus pe coperțile exterioare ale volumului („învelit” în steagul tricolor) și la sfârșitul fiecărei biografii imaginea unei lumânări aprinse. Este un gest creștinesc prin care autorii vor să-și exprime recunoștința față de acești martiri ai neamului spre veșnica lor pomenire.