Carte de zidire sufletească

V. Morala vieții de familie

 

1. Viața de familie și personalitatea Sunt mulți oameni care în gusturile și trebuințele lor personale sunt foarte îngrădiți de autoritatea familiei și de cerințele felurite ale vieții de familie. În ei se încheagă ideea că orânduirea din viața de familie și dezvoltarea vieții personale sunt două lucruri care ajung din ce în ce mai potrivnice, pe măsură ce tânărul se apropie de maturitate. Acești oameni uită că viața de familie dezvoltă în noi anumite puteri și daruri personale care, pentru viața reală, ne sunt tot atât de necesare ca și celelalte cunoștințe și meșteșuguri. Ea trezește și exercită în noi cele trei puteri fundamentale ale vieții sociale: supunerea, camaraderia și grija de alții; îl pune pe om în adevăratul raport cu cei care înfățișează trecutul; îl învață să se împace cu varietatea rudelor și dezvoltă simțământul de răspundere față de cei mici. Puterea educativă a familiei, ca organ de plămadă socială, stă în faptul că, în cercul acesta, viața socială se dezvoltă organic din viața naturală și că orânduirea morală e înlesnită de înrudirea de sânge. Viața de familie este singurul loc unde prăpastia cea mare dintre egoism și iubire se astupă, unde natura și cultura, datoria și simpatia merg mână în mână, unde natura se dezvoltă din sine și mai că devine cultură. Iar această strânsă conlucrare între natură și cultură este de o însemnătate fără pereche pentru înnobilarea vieții instinctive a omului. Familia dă omului un prilej hotărâtor să se scuture din naivitatea și mărginirea eului său, care îl ține uneori legat întreaga viață și osândește și gândirea la îngustime. La această putere educativă a familiei contribuie strânsa solidaritate a unor generații, vârste, caractere și spirite cu totul deosebite. Sunt mulți tineri care într-o bună dimineață își dau seama ce tovărășie de burtă-verzi e familia lor, cât de puțin se potrivesc cu unele dintre rude, cât de rău sunt înțeleși și cât de bine ar fi pentru dezvoltarea lor personală dacă ar putea trăi cu niște oameni cu care să fie în armonie sufletească și cu care să fie legați prin temperamente și interese înrudite. Toți nemulțumiții aceștia nu văd că viața de familie tocmai prin asta este cel mai bun mijloc pentru lărgirea vieții personale: ne silește să trăim cu oameni pe care nu i-am ales noi înșine, care sunt altfel decât noi și urmăresc alte interese. Oamenii care pot viețui numai cu aceia cu care se aseamănă, cad în ceea ce englezii numesc spirit de gașcă, care nu rareori duce la neghiobie curată, tocmai fiindcă răpește omului orice putință de netezire a personalității sale. De bună seamă că am avea personalități cu mult mai puternice și mai bogat dezvoltate, dacă tinerii nu ar fi adesea așa de închistați și ar înțelege că adevărata cultură nu stă în tot soiul de interese nelămurite și nimicuri – care nu cer omului vreo biruință de sine – ci numai în arta de a te împăca într-un chip nobil cu niște legături anevoioase și cu răspunderi împovărătoare, în loc s-o iei la sănătoasa sau să-ți otrăvești sufletul și ție, și altora cu scene jignitoare. Din aceste sarcini elementare face parte însă și darul de a trăi în bună pace cu temperamente și spirite altfel croite. Cine nu învață aceasta în familie, cum are s-o scoată la capăt în viață? Ce priveliște tragicomică e o fată care pășește la munca socială fiindcă nu poate trăi cu familia ei! Ce putere socială poate izvorî de la astfel de oameni, a căror destoinicie în lume a ținut așa de puțin la probă!?…