„Românii în mileniul migrațiilor”, o istorie subiectivă

A apărut de curând lucrarea Românii în mileniul migrațiilor, un volum masiv (462 p.), în care autorul, Ioan Popoiu, încearcă să prezinte situația românilor în timpul când aici au năvălit popoarele migratoare.

 

Cum e firesc, a iniția o lucrare de asemenea dificultate impune o înaltă specializare în domeniu. M-aș fi așteptat ca autorul să fi publicat anterior unele studii despre această temă, în care să-și dovedească abilitățile de istoric, să se confrunte cu problemele istoriei vechi. Ca muzeograf și profesor, I. Popoiu a mai publicat cărțile: Monografia Făgărașului (1991), Vifor eretic, poeme (2008) și Satele din sud-estul Europei 1804-1999 (2010). Lecturând volumul apărut acum, unele aspecte mi-au atras atenția. În primul rând titlul este impropriu (ca și imaginea statuetei de pe copertă aparținând preistoriei). Ispitit de cuvintele lui C.C. Giurescu despre „Istoria celor o mie de ani, cuprinși între 275, părăsirea Daciei și 1247, Diploma Ioaniților”, I. Popoiu lansează un titlu discutabil: „Românii în mileniul migrațiilor”. Precizez că românii n-au fost un popor de migratori. Apoi, perioada menționată n-a fost una de migrație a românilor. Și, în al treilea rând, n-a existat un mileniu al migrațiilor la români, perioada în care au venit popoarele migratoare fiind cuprinsă între sec. al IV-lea, când vin goții și sec. al VII-lea, când vin slavii. Unele năvăliri târzii, cum au fost cele ale tătarilor, sunt de alt caracter. Autorul adoptă o metodă proprie de tratare a istoriei acestei perioade. Declară că „istoricii posedă o cunoaștere aproximativă a epocii menționate”, iar „manualele și compendiile noastre prezintă (expediază) această epocă în două-trei capitole, cu conținut sumar, superficial” (prefață). Or, aș aminti că s-au depus toate eforturile pentru a elucida această perioadă din istoria poporului nostru pe baze arheologice, lingvistice, etnologice, religioase, elaborându-se studii serioase în această privință. În secolul nostru, descoperirile care s-au făcut au dus la concluzii obiective (doar studiul istoriei este cercetarea obiectivă a trecutului) și temeinice asupra problemelor ridicate de situația românilor după părăsirea Daciei de către romani. Românii au fost aici pastores romanorum (păstorii romanilor) de care amintește Simon de Kéza. În calea valurilor de năvălitori (sarmații, goții, hunii, gepizii, avarii) unii locuitori de aici au părăsit Dacia și s-au refugiat în sudul Dunării, alții s-au retras în locuri mai adăpostite, în zonele de deal și de munte, mai ușor apărați fiind de condițiile naturale (teorie susținută de toți marii istorici). Aceasta a fost continuitatea mobilă, concepție veridică, dar nesusținută de autor. Despre orașele Daciei, după ce afirmă că viața urbană a fost distrusă în timpul migrațiilor și consideră că orașele vor reapare la nordul Dunării la începutul medievalității, paradoxal susține că în orașele de după sec. al X-lea s-a continuat viața urbană, în cele care au mai păstrat-o. După autor „Dispariția orașelor (cetăților) romane din Dacia, după 275 (?) era ceva firesc: cele mai multe din ele erau concentrări de birouri, oficii economice, puncte de ocupație sau stații de vamă” (p. 9). Vor fi fost birouri și pe atunci? Nici termenul nu este atestat de latini. Problema creștinismului în Dacia postaureliană este tratată superficial. Autorul nu este la curent nici cu unele teorii depășite în această privință, chiar cea a lui Vasile Pârvan ș.a. care statuează creștinarea prin sec. III-IV. Nu susține nici tradiția despre rolul Sf. Apostol Andrei în creștinarea locuitorilor din Sciția Mică (Scythia Minor) sau Dobrogea, unde, cum se știe, misionarii apostolici au desfășurat o intensă activitate, iar de aici creștinismul s-a răspândit și în provincia mare. Astfel în Dacia au predicat misionari veniți din sudul Dunării, dar și din răsărit. În sec. III-IV Dobrogea era sub stăpânirea bizantină. Istoricul Socrate, în Historia eclesiastica (I, 17), spune: „În acel timp, barbarii sarmați și goți au năvălit în teritoriul roman, dar grija împăratului pentru biserici n-a încetat.” În Dobrogea existau zeci de biserici (s-au descoperit până acum vestigiile a 33 de bazilici), cu tot ce ține de cultul creștin. Vestigii s-au descoperit și în alte părți ale României, pentru că, deși perioada migrațiilor a fost una tulbure, românii au avut și protecția bizantină, care i-a ajutat bisericește. În secolul al IV-lea exista chiar o „biserică” în Dacia, menționată în documentele vremii. Episcopul Ulfilas a tradus Biblia în limba gotă către anul 370. Un Nou Testament din această versiune, scris în caractere moeso-gotice, din sec. IV, se păstrează în biblioteca Universității din Upsala. Ulfilas a luat parte și la un sinod ecumenic, ceea ce vădește bunele relații ale Bisericii de aici cu Biserica Răsăritului ortodox. Năvălirea slavilor în sec. VI-VII a fost violentă și a dus la decăderea unor centre de economie urbană de la Dunărea de jos ca și din alte părți, când s-a produs o coborâre bruscă a nivelului tehnic al culturii materiale. Economia tradițională a rămas să supraviețuiască în mediul rural. Descoperirile arheologice ne arată că satele autohtone au continuat să existe, dar locuitorii băștinași trăiau separat de așezările slavilor. Influența religioasă (și lingvistică) a slavilor s-a produs asupra românilor nu în prima perioadă a venirii lor, ci mai târziu, după încreștinarea lor de către Kiril și Metodie, misionari trimiși de la Constantinopol, care, începând din anul 863, când ajung în Boemia și Moravia, desfășoară un adevărat apostolat în evanghelizarea slavilor de răsărit, odată cu care introduc și scrierea în alfabetul kirilic (care are la origine caractere grecești). Din această perioadă începe și ascensiunea unor centre slave la Dunăre și influențarea episcopiilor de Ohrida ș.a. care vor avea o puternică influență în Dacia. Dar, trebuie să amintesc că limba slavonă s-a introdus la noi ceva mai târziu. Primele documente de cancelarie domnești au fost scrise în limba latină. Poporul de la noi vorbea limba romanică, avea obiceiuri de tradiție romanică, asimilate în viața sa istorică. Era bine dacă autorul consulta și alte lucrări istorice, cum este vol. lui I.I. Russu, Etnogeneza românilor, vol. lui P.S. Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creștinismului la români (special pentru Dobrogea) ș.a., apoi colecțiile de inscripții grecești și latine aparținând acestei perioade și, nu în ultimul rând, să cerceteze vestigiile istorice, unde să deslușească însemne vechi, inscripții și tot ce ține de graiul pietrelor istoriei, pentru a ne da lucruri cu mărturii exhaustive și nu doar un compendiu istoric. Dr. NICOLAE COJOCARU