Carte de zidire sufletească

III. Purtarea față de oameni

 

2. Două moduri de purtare Sunt două moduri deosebite de purtare cu oamenii: întâi, legăturile văzute, întâlnirile reale; apoi, legăturile nevăzute, întâlnirile numai în gând, închipuite. La mulți oameni, aceste legături nevăzute nu sunt decât o copie a legăturilor văzute. Dacă se despart indispuși sau supărați pe cineva, sufletul acestor oameni rămâne și mai departe plin de pornire și necaz pe cel absent; după cum, într-o vale muntoasă, nourii se poartă încoace și încolo fără odihnă, învolburându-se când într-o genune, când într-alta, așa și în sufletele acestea, gândurile mohorâte și veninoase întunecă și distrug. Sunt apoi oameni care trăiesc cu cele văzute, iar lăuntric nu-și mai bat capul: uită, iartă repede și se poartă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar, la fiecare nouă întâlnire, fac aceleași greșeli, fiindcă n-au învățat nimic între timp. Nimeni nu va învăța cum să se poarte cu oamenii, dacă nu va descoperi taina purtării nevăzute, dacă nu se va deprinde să închine o parte din singurătatea lui unei cugetări tihnite asupra semenilor săi, ca să-i înțeleagă mai bine, să cruțe cum trebuie punctele slabe și să caute să încurajeze și să folosească cum se cuvine părțile lor bune. Iubește pe dușmanul tău! Acesta este poate, pentru mulți, un început prea dificil. De aceea, încearcă mai întâi o purtare nevăzută cu aceia care îți vor răul. Gândește-te liniștit și adânc la dușmanii tăi. O asemenea meditație reprezintă prima treaptă spre dragoste, întrucât cine găsește timp să cugete cu temei asupra unui om, acela va ajunge să-l înțeleagă mai bine, iar înțelegerea este începutul iubirii. După sforțarea trupească, trebuie să ne tragem adânc sufletul. În marile probleme de purtare cu semenii noștri, se cade ca vorbele și faptele să izvorască din adâncurile cele mai tihnite ale sufletului, altminteri ne este distrusă liniștea. Când poeții proslăvesc paradisul ca pe o uniune din care a dispărut orice neînțelegere ce ne despărțea pe pământ și în care cei preafericiți se avântă într-o frăție cerească spre lumina neînserată, nu se trezește în noi dorul să punem la cale, chiar aici, pe pământ, un sobor ceresc al tuturor celor înstrăinați în tainițele liniștite ale sufletului, unde tace orice ură și orice egoism, unde strălucesc numai marile modele ale iubirii și se-nveșmântă în cuvinte năzuințele cele bune?