CONSTANTIN ȘTEFURIUC – Inedit

Pagina de literatură a ziarului „Zori noi” – mediu fertil de formare și promovare scriitoricească (XVIII)

LITERATURA SUCEVEANĂ CONTEMPORANĂ
 

MĂRTURISIRI București, 5 octombrie 1978 Dragă Ștefuriuc, Îmi ceri să-ți răspund la întrebări foarte grele. Perioada la care te referi este tulbure, neclarificată, prost iluminată. Asupra ei nu există nici un studiu științific. Amintirile confraților noștri sunt și ele întâmplător distribuite. În ceea ce mă privește, am făcut referiri la perioada debutului, dar nici eu n-am scris un lucru temeinic. Dar, să procedez sistematic. Am revenit la Suceava în anul 1947, toamna. M-am înscris în clasa a VII-a de liceu, la „Ștefan cel Mare”, și la începutul anului următor, (după câte îmi amintesc) am citit în cadrul cenaclului liceului două schițe, iar una din ele a fost dusă de un coleg la ziarul local, „Lupta poporului”. Acolo a apărut un fragment sub titlul Furtuna și un comentariu amplu asupra ei semnat de Ovidiu Moldoveanu. Am scris și câteva articole pentru ziar, iar apoi am devenit membru al redacției „Lupta poporului”. Din cenaclu făceau parte ziariștii, în primul rând Dragoș Vicol, Pan Solcan, George Ionașcu. Vicol citea poezii, Solcan se ocupa de critică, Ionașcu scria un roman, era remarcat la un concurs inițiat de „Viața românească”, ținea conferințe. Ședințele cenaclului se țineau într-o sală a Ateneului Popular. Clădirea a fost dărâmată, era situată în apropierea actualei Case a Sindicatelor. Pe urmă, ședințele s-au ținut la redacția ziarului, iar redacția se afla pe strada mare, într-un local de asemenea dărâmat, în fața actualei Case de Cultură a Sindicatelor și vis-a-vis de fostul Hotel Splendid. În această redacție am citit, în luna aprilie 1949, câteva fragmente din romanul Crivățul bate năpraznic. Referiri la acea perioadă se află în romanul meu Calypso, apărut în 1977. Crivățul bate năpraznic l-am editat după un sfert de secol. Manuscrisul inițial există. Am scris acest roman în mai puțin de o lună de zile. Ziarul local mi-a publicat două fragmente. În cadrul șezătorilor ținute de cenaclul ziarului la Suceava, Burdujeni, Ițcani, Vatra Dornei, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc etc. am citit fragmente de roman sau fragmente de proză, nuvele, schițe. Ziariștii erau oameni foarte tineri. Vicol avea vreo 28 de ani, Solcan avea 24, Ionașcu 26, eu aveam 20. Toți erau dornici să se afirme. Deoarece Dragoș Vicol nu avea bani, l-am creditat cu cinci sau zece mii de lei, reprezentând primele mele salarii la ziar (după bacalaureat m-am angajat și eu și am lucrat din august 1949 până în iunie 1950, iar apoi am mers la facultate și la școala de literatură), și el și-a scos pe cont propriu, în tipografia ziarului, volumul de versuri Scrisori de la tata. Romanul meu era cunoscut de Eusebiu Camilar, care venise ca delegat al Uniunii Scriitorilor și a organizat Filiala Suceava a Uniunii Scriitorilor. Din birou făceau parte Vicol, Ionașcu și cu mine. Aveam fonduri pentru deplasări, pentru ajutoare de creație, pentru împrumuturi. Exista mare atenție pentru tinerele talente. Camilar m-a chemat la București cu manuscrisul. U.T.M.-ul mi-a dat delegație și am plecat la editură, la București. L-am căutat pe Camilar și el a mers cu mine la Editura pentru Literatură și artă, pe Orlando, unde am predat manuscrisul unui redactor – ulterior aveam să aflu că bărbatul elegant și locvace era Petru Comarnescu. El a citit manuscrisul și a făcut referat de publicare. Eu însă nu m-am priceput să refac manuscrisul și am trecut la alte lucrări, așa încât Crivățul avea să aștepte 25 de ani până la apariție. Sunt notate aceste lucruri în avertismentul lucrării. După ce m-am angajat la ziar, am scris articole felurite, cronici muzicale (făceam parte ca violoncelist și din Ansamblul „Ciprian Porumbescu”), cronici teatrale, recenzii, informații culturale și din vreme [în vreme] reportaje despre dezvoltarea industriei. Am scris despre întreprinderile forestiere de la Vatra Dornei și Falcău, despre atelierele C.F.R. etc. Toate aceste articole n-au nici o valoare. Sunt scrise în totală nepricepere, fără stil, fără forță. Cercetând colecția, am parcurs cu un sentiment penibil maculatura ce am făcut-o în anii tinereții și, dacă pe atunci arătam semne sigure de talent literar, nu arătam nici o înzestrare publicistică. Norocul meu că nici ceilalți ziariști nu erau mai breji. Slabă colaborare! Am învățat câte ceva de la Vicol, care scria și el chinuit materiale stereotipe, și am resimțit din plin lipsa unor meșteri pe care să-i urmez, să-i imit. Era o atmosferă provincială, fără nici o deschidere. În anii aceia n-am văzut nici o revistă ilustrată și nici un ziar străin. Venea, în chip ciudat, ziarul „Românul american” cu fotografia lui Frățilă în capul unor reportaje elogioase despre România. Ne orientam după „Scânteia”, dar aveam un coleg care compila copios și chiar copia articole întregi din alte ziare de provincie. Plagiatul nu era pedepsit. Chiar mai târziu apăruse la ziar un asemenea braconier care dădea uneori câte o pagină întreagă de ziar pe zi, dictată la mașină direct după alte ziare. Căutam să ne informăm, dar nu aveam vreme să gonim pe teren. În redacție era o singură mașină de scris, la ea scria doar titluri secretarul de redacție, Ion Andreescu. Articolele mergeau la tipografie scrise de mână. Un mizerabil de teleimprimator rămas din vremuri de război capta transmisiile Agerpres și asigura pagina a patra. Întreaga redacție ocupa trei camere. Redactorul-șef era Fărtăiș, un om greoi, o minte încețoșată și leneșă, dat afară prin 1957 împreună cu Andreescu, pentru că fuseseră legionari. Solcan fusese scos din redacție prin 1949, iar Ionașcu cam tot atunci. Primul a continuat să lucreze în presă în calitate de corespondent, al doilea a devenit bibliotecar, apoi s-a mutat la Agerpres și a murit de cancer la 42 de ani, după ce trecuse prin toate aventurile politice: fusese legionar, urmase apoi teologia spre a deveni popă, în cele din urmă a aflat că mamă-sa fusese evreică și s-a consacrat activităților revoluționare. Ovidiu Moldoveanu a plecat din Suceava prin 1948, fiind urmărit pentru chestiuni politice. A stat pare-se închis și acum e popă, undeva la Oradea. Pot spune că ziarul a avut un rol important în descoperirea și promovarea talentelor. Ziarul l-a publicat prima oară pe Stelian Gruia. Ziarul l-a descoperit, prin Vicol și Sidorovici, pe Labiș. Aici s-a afirmat romancierul Norman Manea, încă de pe când era pionier. După terminarea facultății și un an de profesorat la București, am revenit la Suceava spre a-mi continua activitatea literară. Am reintrat la ziar și am scos atunci culegerea Țara de Sus. Am publicat pagini de proză și poezie, am scris reportaje, am continuat să particip la ședințele de cenaclu, ba chiar am organizat și adunări scriitoricești bilanțiere. Am scris noi romane pe care nu le-am publicat atunci. Romanul Amar a fost început în acești ani și terminat la Suceava. Creația de tinerețe este parțial tipărită cu mare întârziere și mai am în pregătire acum ultimul mare roman de atunci, despre un sat din nordul Moldovei. Atmosfera târgului de provincie m-a preocupat și acțiunea multor romane de-ale mele se petrece într-un asemenea cadru. Dacă nu mă înșel, într-un interviu ce ți-am dat am făcut referiri la aceste lucruri. La Suceava, ziarul a polarizat talentele, le-a asigurat oxigenul, le-a ajutat să se afirme pe plan local. El reprezintă azi singura cronică a deceniilor trecute. Micile monografii ale orașului se referă la istorie, la programul de dezvoltare economică și utilitară, dar chestiunile culturii sunt tratate cu cifre abstracte și cu dări de seamă fără valoare. Numele personalităților sunt evitate. Greu să mai știi azi cine a fost directorul corului, cine a jucat în echipele de teatru, ce talente literare au avut priză în anumite momente. Au existat tensiuni, ședințe punitive, cum a fost ședința din primăvara anului 1958, când a fost analizată activitatea lui G. Sidorovici și condamnată atitudinea sa „contrarevoluționară” din anul 1956. Apoi au fost alte șiruri de ședințe în care am fost judecat și eu, pentru articolul banal publicat în „Zori noi” despre romanul Setea de Titus Popovici. Atunci am fost făcut revizionist și s-a scris, sub semnătura lui C. Rățoi, un dublu foileton în care eram acuzat de atitudine antipartinică, idealism, revizionism, antimarxism, oportunism și multe altele. Articolul se intitula Nici îngeri, nici bestii și arăta că personajele literare nu trebuie să fie transformate în lozinci, în pete albe și negre. Ignoranța a făcut ca inamicii mei să tragă concluzia că, dacă comuniștii nu sunt îngeri, iar fasciștii nu sunt bestii, marxismul este grav primejduit. După câțiva ani, aveam să dau replicile acestor indivizi certați cu estetica și filozofia. Climatul cultural al Sucevei în deceniul al cincilea și al șaselea era anemic și sărăcăcios. Ziarul era factorul cel mai important în orientarea culturii. Muzeul abia se organiza, Prof.[esorul Mihai] Cărăușu se străduia să organizeze colecția S. Fl. Marian. Statuia folcloristului fusese dată jos de pe soclu și a așteptat până să-și recapete locul, deoarece ignoranții socoteau că este vorba de un popă, nu de un om de știință. Ansamblul de Cântece și Dansuri înviora atmosfera orașului și prin mijlocirea lui se propagau unele fragmente din opereta lui Ciprian Porumbesu, Crai nou. S-au jucat de către amatori unele piese de teatru și amicul nostru Vicol a interpretat și el un rol. Noi, ziariștii și scriitorii în devenire, participam la manifestările ansamblului fie cu conferințe, fie cu recitaluri de poezie și proză. Erau manifestări extrem de modeste, dar pe atunci însemnau mult, deoarece televizorul nu exista și radioficarea era supremul cadou pe care civilizația îl făcuse cetății lui Ștefan cel Mare. Difuzoarele urlau toată ziua prin mahalale. Uneori citeam și la microfon, până când s-a renunțat la radioficare, deoarece oamenii au ajuns să câștige destul pentru a-și cumpăra aparate de radio autonome și televizoare. Dintre animatorii ansamblului este de menționat Grigore Macovei. Era o perioadă eroică, toate activitățile culturale se făceau gratuit, inclusiv deplasările pe teren în autobuz pentru spectacole și manifestări literare. Fiind tineri, eram bucuroși să mai călătorim gratuit și consideram turneele plăcute excursii. Am lucrat, după 1957, la Casa Regională a Creației Populare. Atunci am inițiat publicarea unei culegeri de folclor (Folclor din Suceava de G.[eorge] Muntean), a unui număr nou din „Țara de Sus”, a unor piese de teatru. Dar efortul cel mai notabil l-a reprezentat editarea de către Casa Regională a Creației Populare a volumului Îndreptar artistic al monumentelor din nordul Moldovei de Petru Comarnescu. Lucrarea am comandat-o eu și a apărut cu mari eforturi și sacrificii dar ea reprezintă primul mare efort după război de reconsiderare și punere în valoare a monumentelor medievale. Pe lângă ziar și Casa de Creație, pe lângă Ansamblul de Cântece și Dansuri, e de menționat SRSC-ul [=Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii] și conferințele organizate de Stransky. Am conferențiat și eu despre Enescu, Gorki, Camil Petrescu, S. Fl. Marian etc. A fost o perioadă tristă dar frumoasă. Dacă ne-am întâlni ți-aș vorbi mai pe larg despre toate. Cu prietenie și urări de succes la licență. Traian Filip În București, la 5 octombrie 1978 Poete Constantin Ștefuriuc, Tema aleasă pentru lucrarea de licență pe care presupun că o vei susține nu peste mult timp – Ziarul ,,Zori noi”, loc de debut și afirmare scriitoricească – mi se pare că dă ușor în afara vasului, ca o bere din spumă în care nu știu, bând domnia ta cu sorbituri adânci, cum vei da și de elixir; nu doresc să spun din capul locului că ziarul nostru, sucevean, n-a făcut mult pentru unii dintre noi; datoria noastră, însă, este de a vedea ce înseamnă pentru spațiul nostru cultural-spiritual al Bucovinei publicația intitulată atât de promițător, și mai ales în relație cu tradițiile serioase ale presei culturale din spațiul bucovinean; între cele două războaie au existat acolo câteva reviste remarcabile, și chiar dacă nu întotdeauna, atunci, s-au însoțit și de personalități la fel de mașcate – ca să zic așa – ele au însemnat cât de cât pentru literatură, firește, un eveniment, un moment, o distincție; nu mă refer la publicațiile care degenerează mai spre dreapta decât dreapta teoretică – asemenea publicații îmi repugnă și astăzi, când am prilejul, la distanță de decenii, să le privesc doar – ci la acele reviste care dovedesc cel puțin o bună fixare culturală, filozofică, spirituală; la noi în Bucovina spiritul cultural a fost mai adânc și mai viu decât puterea creației prin personalități proeminente, cu toate că nu puțini sunt scriitorii bucovineni din epoca interbelică la locul lor și astăzi în orice istorie a literaturii cât de cât obiectivă; dar toate acestea pot face [obiectul unor] meditații pe-un ogor alăturat aceluia în care te licențiezi domnia ta… A afirmat oare ziarul „Zori noi” scriitori ?; există la noi obiceiul de-a confunda consacrarea cu debutul, frecvența în paginile unei publicații, cu statuia scriitorului; ziarul de care sunt legat ca și dumneata a fost o mică oază lunară sau săptămânală, anuală sau trimestrială în care noi toți ne exprimam fără să ne desăvârșim și amăgindu-ne cu o audiență atât de puțină încât am prea multe degete ca s-o enumăr; în ceea ce mă privește – căci m-ai rugat să mă confesez, modalitate măgulitoare și-n care n-ai să afli un lipsit de talent ! – debutul meu la „Zori noi” a fost o convorbire, așadar un debut oral pe care, întrucât nu-ți folosește la licență, ți-l voi confesiona necatolicește: Pe când eram la Vicov și mai apoi în vacanțele pe care mi le petreceam la munca ogorului, trimiteam adesea poeziile la ziar și le însoțeam de scrisori lungi în care – dacă nu mă înșel – explicam cam ce-am vrut să spun într-o poezie sau alta; eu mi-am început truda la cuvinte din unghiul unei absolute mediocrități, și scriam atât de mult încât n-aveam și putința, controlul, de-a depista înlăuntrul lipsei mele de har și diletantismul funciar; vezi deci că aș fi cel din urmă epistolier din pana căruia ai putea împlini bibliografia necesară; dar îmi aduc aminte că în una din cărțile poștale prin care redacția mă lua în seamă – era prin 1954-1955 – eram sfătuit să stau în satul meu cuminte și să nu-mi mai trimit producțiile mele ziarului ai cărui salariați sunt ocupați cu lucruri urgente și grave; mi se spunea că nu am nici o șansă să devin poet și, se observa, în câteva cuvinte, că poezia este ceva deosebit de greu; cartea poștală era semnată Traian Filip – una din ele – iar a doua: Pantelimon Solcan, dacă nu mă înșel; și au trecut vreo patru ani până când, mai mare fiind eu și student bucureștean, am îndrăznit să fac o vizită la ziar; m-am învârtit prin preajma clădirii noi – unde-i și astăzi ziarul – vreo trei ceasuri, până când, amintindu-mi că pierd trenul spre Vicov, am îndrăznit să urc etajele de beton la templul speranței; în anticamera binecunoscută domniei tale am stat ca o oră, deși înăuntru nu se afla decât augurul jurnalului; o duduie cumsecade mă tot informa: tovarășul are mult de lucru și nu știu dacă vă poate primi; tovarășul scrie și mi-a zis să nu fie stingherit; tovarășul v-ar primi, poate, dacă v-ar cunoaște, dar așa, dacă veniți neanunțat e mai greu; uite, acu tovarășul vorbește la telefon, după ce se stinge luminița asta am să văd ce pot face pentru dumneata…; și a făcut foarte mult duduia cumsecade: a intrat într-un moment de acalmie a tovarășului – când luminița se stinse – și a anunțat, cum s-ar zice din prag: a venit unul Țugui care vrea să vorbească cu dumneavoastră; din anticameră eu am auzit limpede: unul Țugui ?, dar ce mai vrea și ăsta…; cică are poezii, spuse duduia; doamnă, zău, dacă toți ăștia vin pe capul meu unde naiba (sau dracu) ajung ?; lipsit însă de simțul măsurii am vârât fruntea bronzată – era vara, dragă Costică – cu chelie peste faza incipientă, și-am zis: bună ziua, maestre, dacă nu vă supărați, eu…; hai, intră !, spuse maestrul și se lăsă cu spatele sale pe spatele – nuanța o observi – scaunului, apoi l-am văzut bucălat și cu obrajii juni posomorându-se oarecum, sau așteptând opusul meu mototolit într-un buzunar studențesc; am citit parcă sau n-am citit – uite că nu mai știu, dar n-am să uit acreala cu care a întâmpinat pe debutant maestrul de pe scaun; dumnealui a zis către mine: hai, dom’le, lasă hârtiile aici, nu cred că te publicăm pentru că avem scriitori în pagină, suplimentul literar este o revistă serioasă, de ce nu încerci să publici în altă parte?, dar să văd, să citesc, nu știu, la revedere… Maestrul era bunul meu prieten de mai târziu, și vecinul meu de cartier, Platon Pardău; așa am debutat eu la ziarul „Zori noi” și dacă ar fi să mi se reproducă din răutate sau imprudență vreo poezie de-atunci într-un viitor, m-aș zgârâia pe ochi de rușine; vezi, dragă Costică, cu toată strădania mea n-am ajuns scriitor. Ion Țugui Text stabilit și comunicat de NICOLAE CÂRLAN

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: