Autoarea

Două tentații mai intense se cer cu precădere înfrânate, dacă, depășindu-ți inhibițiile firești în fața unui demers temerar, îndrăznești totuși să scrii despre Doina Cernica.

 

Prima ar fi cea a superlativelor, oricât de sincere și meritate, care-și revendică dreptul la exprimare odată încheiată lectura textului devenit obiect de comentariu. Evident, te poți amăgi că detașarea prin voință autoimpusă va avea rolul de frâu lesne de stăpânit. A doua ispită (mai ușor) de strunit este cea a unor eventuale aspirații, fatalmente epigonice, de a urca spre nivelul și factura specială ale expresivității textului cu pricina. Cât despre mai sus invocatele inhibiții, e de precizat că ele sunt generate de convingerea că numeroșii cititori fideli ai ziarului Crai nou sunt familiarizați cu creația publicistică și literară a celei ce, printre alte contribuții culturale notabile, gospodărește de ani buni paginile de “Literatură&Artă”, garantându-le calitatea și substanța, și, ca atare, știu aproape la fel de multe despre scrisul ei ca și mai jos semnatul, care, în plus, a avut onoarea să-i fie coleg și, adesea, primul cititor. Așadar… Editată cu sprijinul Fundației Culturale “Leca Morariu” Suceava, cu o copertă care reproduce o lucrare de Cela Neamțu, copertă realizată de Luciana Constantinescu și David Stroe, și cu unul din texte și în limba portugheză, versiune semnată de Micaela Ghițescu, și altul și în limba franceză, în versiunea lui Muguraș Constantinescu, Cititoarea, călătoarea, noua carte pe care Doina Cernica ne-o dăruiește (Editura Mușatinii, 2014), beneficiază de un titlu perfect acoperitor pentru cele peste 40 de secvențe reunite între coperte (reportaje, eseuri, relatări…) și bogat în înțelesuri majore ce se dezvăluie odată cu lectura. Cea dintâi ipostază (în ordinea indicată în titlu și, pe alocuri, prevalentă chiar prin referințe și efecte), aceea de cititoare, se revelează constant în cuprinsul celor peste 300 de pagini, fie că este vorba de lecturile vârstelor traversate (copilărie, adolescență, studii universitare ș.a.m.d.), fie de fidelitatea recunoscută față de oferta mereu ispititoare a bibliotecilor. Cărțile și autorii – de la Homer până la literatura contemporană, cu preferințe marcate și mărturisite, dar nu exclusiviste, pentru cea portugheză – sunt introduși în texte firesc, aceștia și valorile de patrimoniu etalate aici chemându-se pentru a fi alături în slujba intențiilor asumate, îmbogățindu-se reciproc, fără a da vreodată senzația de apel pur ilustrativ pentru un exponat, un monument, o idee… De altfel, Doina Cernica se mișcă dezinvolt prin istorie, cultură, literatură, artă plastică, film, îngăduind cititorului să o însoțească în adevărate pelerinaje la locuri ale afirmării geniului. Călătoarea, ale cărei itinerare, fără a fi hotărâtoare, structurează cartea, descinde – o dată sau de mai multe ori – în spațiul a 11 țări. Acestea sunt, în ordinea alfabetică preferată de Doina Cernica într-un fel de postfață, Franța, Grecia, Italia, Malta, Marea Britanie, Republica Moldova, Portugalia, Rusia, Turcia, Ucraina, Ungaria, într-un top pur statistic al relatărilor situându-se în frunte Italia (9), Portugalia (7), Anglia (5), Franța (4), iar într-unul afectiv – Cernăuți, Chișinău, Malta, Portugalia. Călătoriile nu sunt mai niciodată ale unui excursionist obișnuit, voiaje de plăcere (chiar dacă bucuria cunoașterii, descoperirii, revederii e mereu prezentă), ci se desfășoară majoritar ca misiuni culturale: ca membră a unei delegații a Uniunii Ziariștilor Profesioniști în Turcia; pentru a primi, la Chișinău, Diploma Salonului Internațional de Carte pentru Copii și Tineret; pentru a i se decerna, la Thionville, Trofeul Tolkien al Centrului European pentru Promovarea Artelor și Literaturii (CEPAL); alăturându-se participanților suceveni, printre care și fiica Niadi, la reuniuni internaționale ale filosofilor etc. De fiecare dată, din fericire pentru noi, Reporterul nu rămâne acasă, el aflându-se, așa cum mărturisesc emoționant textele, sub protecția și auspiciile inspiratoare ale icoanei din suflet a Mamei. Fapt rar pentru excursionistul de rând și semnificativ pentru disponibilitățile lăuntrice ale călătoarei, aproape peste tot ea găsește / regăsește prieteni: pe Maria Toacă și Tudor Andrieș la Cernăuți, pe Micaela Ghițescu în spațiul lusitan, pe Gina Puică în cel francez, pe Vígh István la Debrețin… În sfârșit, pentru profilul călătoarei, uitând voit alte trăsături, nu vom trece cu vederea faptul că ea nu pierde niciun prilej, indiferent de încărcătura de valori universale ale ambianței, de a le remarca pe cele legate de istoria noastră. Iar aceasta se întâmplă nu numai la Hotin ori Cernăuți și Chișinău și la Roma în fața Columnei lui Traian, ci chiar și la Muzeele Vaticanului (il Dace Chiaramonti), la Metz (Cocoșul de bronz al lui Brâncuși), la Colosseum, unde constată că “dacii răpiți de pe Arcul lui Traian și duși pe cel al lui Constantin, precum odinioară strămoșii lor, mânați din spațiul Sarmisegetuzei în Cetatea Eternă” continuă “să aibă parte de lumina și căldura zilei” etc. Atinsă oarecum și până aici, cea de a treia ipostază pe care ne-o relevă cartea este una inerentă, cu care completăm triada: autoarea. Ca și celelalte două, musai în forma articulată hotărât, nu numai pentru că numește (doar) anumite fațete ale unei personalități, ci și pentru că, din perspectiva noastră, a cititorilor, prin identitatea profund particularizată, Doina Cernica dobândește dreptul de a intra justificat în elita categoriilor respective. Urmărind-o pe autoare pe măsura înaintării în cuprinsul volumului, este de așteptat ca lectorul să se întrebe: care este raportul între ceea ce ea vede și prezintă și ceea ce simte și mărturisește și, în consecință, care este beneficiul spiritual al acestuia. Concluzia care se înfiripează treptat și se consolidează în final este a unui echilibru extrem de profitabil cultural între relatarea propriu-zisă a cuprinderii cu ochiul, adesea din mișcare, și cea a îmbrățișării cu inima a celor văzute. Vom întâlni evocări memorabile, care și-au adjudecat spații tipografice importante (cutremurul de la Lisabona, Badea Cârțan, confruntarea de la Stalingrad ș.a.), dar niciodată fișe de obiectiv în stilul ghidurilor turistice. Informațiile, generos împărtășite cititorului, nu apar ca date seci și reci, adesea ele fiind atașate unor detalii vizuale sau altor elemente ale relatării, cum ar fi fluxul de vizitatori (din Capela Sixtină): “nu poți decât să schițezi senzația unui ocean uman zăgăzuit între țărmurile dreptunghiului de 40,93m lungime și 13,41m lățime, având deci proporțiile pe care tradiția biblică i le conferă Templului lui Solomon” (p.176). De remarcat aici și mixajul rafinat al vizualului, datelor precise, impresiei și trimiterii culturale de interes major. După propria experiență, convocăm atenția cititorului cărții și asupra intensității trăirilor călătoarei / autoarei și a diversității și expresivității caracteristice destăinuirii acestora. Va observa, de bună seamă, că gradele de seismicitate emoțională oscilează între fior, tensiuni, încântare, aventură sufletească, emoție, tulburare, pentru a urca spre stări mai acute – îți tăia respirația, efect hipnotic, incendiu sufletesc, ne străpunge cu săgeata unei emoții neașteptate etc., și a culmina cu înălțimi sugerate prin epuizare emoțională, m-a cuprins în același turbion, tornada unui simțământ nedeslușit de deznădejde și orgoliu etc. De ce, la contactul cu geniul și capodopera, autoarea nu atinge totuși nivelul prăbușirii specifice sindromului lui Stendhal (cum se știe, aflat în 1817, în Basilica Santa Croce din Florența, în preajma monumentelor funerare ale lui Michelangelo, Galilei, Machiavelli, a frescelor lui Giotto și a altor splendori, autorul lui Roșu și negru a avut senzația de leșin)? Pentru că este imunizată prin cunoaștere anterioară și așteptări înalte. Astfel, informația, lectura, cultura sunt, deopotrivă, catalizator al trăirii și împărtășirii acesteia către cititor și, pe de altă parte, tratament preventiv. O explicație mai autorizată se găsește în carte (p.173). N-o să aglomerăm aceste rânduri cu aprecieri detaliate despre stilul pe care l-a consacrat autoarea. Sunt cunoscute și recunoscute virtuțile poetice ale prozei sale, expresia plastică întotdeauna firească, naturală; spre deosebire de alte talente (reale), ea nu caută și nu potrivește cuvinte, într-un efort vizibil de înfrumusețare a textului, și nu construiește metafore pe tipare consacrate, ci acestea se iscă parcă de la sine, alegându-se spontan dintre comorile limbii. Cu spaima depășirii unei dimensiuni de bun-simț a acestui comentariu, nu pot totuși să nu atrag atenția și asupra finalurilor fiecărei secvențe, cu adevărat încununări ale bucuriilor lecturii. Ele te implică afectiv, stârnesc reflecții, adesea te copleșesc prin turnuri…simfonice. (Dacă am scăpat cumva frâiele, le recuperez cu două reproșuri: 1. avalanșa de informații care se abate câteodată asupra cititorului riscă să-l facă să se simtă mărunt, neajutorat în cuprinderea ofertei culturale din paginile autoarei; 2. absența măcar a câtorva imagini din locuri celebre este regretabilă, chiar dacă știm că ele ar fi sporit prețul editării.) Undeva, în acest volum, Doina Cernica amintește zisa lui Eminescu potrivit căruia “nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. În această viziune, autoarea se arată subjugată, cucerită, stăpânită de limba română și, ca supus fidel, îi scoate la iveală, cu exemplară loialitate, subtilitățile, virtuțile, potențialul expresiv – frumusețea.