Nu merităm umilință

În avalanșa dezamăgirilor postrevoluționare, umilința ni s-a aplicat în haină modernă și tocmai din partea de apus a unor țări ale marii „familii” a UE, din care cu onoare facem parte.

 

Propunerea era ca românii să fie amprentați, la propriu, când se vor îndrepta spre alte zări, în căutarea unui loc de muncă. Mai mult, prin media s-a răspândit și o mare îngrijorare, o teamă că românii vor năvăli în adevărate hoarde spre Apus. Teama aceasta ne-a lovit greu și spune multe: frații noștri de la Apus nu ne cunosc pe noi, ca oameni, și nici istoria noastră. Altfel și-ar fi amintit că niște „flamuri verzi” ale Islamului au fost oprite încă de Mircea cel Bătrân să-i „viziteze”. Ștefan cel Mare n-ar fi fost canonizat dacă nu se dovedea că a fost mereu o pavăză pentru creștinismul Europei, care era pus în primejdie. Recunoașterea venea și din partea Papei, documentele existând și azi. Mai mult, românii n-au fost niciodată un popor nomad. Dar au suportat și barbaria care a trecut peste acest pământ, și colonizarea romană de un secol și jumătate și războaiele (cele mondiale pornite din Germania) cu ocupațiile marilor puteri, mereu cu ochii pe bogățiile României. În vremuri trecute au mai fost ani grei, acele „vremuri de bejenie” despre care vorbește M. Sadoveanu, când bieții locuitori hoinăreau prin propria țară, spre a-și găsi un rost. De atunci avem și numele propriu de Bejenaru. S-ar putea să ne alegem și cu numele de familie „Emigrant”? Și fiindcă sunt corigenți la istorie, ne confundă cu etnia care și-a impus numele de rromi, deși întotdeauna s-au numit țigani, din grecescul nume „athivgonos” care, tradus, înseamnă „de neatins”. În engleză sunt numiți „gipsy”, în Spania „gitanos”, de la Egipt. Ei sunt originari din India și-n Evul Mediu au emigrat în Europa, prin Peninsula Balcanică, dar trăiesc și-n America, și-n Africa de Nord. Ca atare, această etnie aparține lumii și ar trebui înțeleasă, ajutată, dacă ne gândim că viața pe pământ e una și dată de Atotputernicul. Nu armele de distrugere ar trebui să mobilizeze mințile și voința celor puternici. Toleranța și răbdarea românilor au făcut ca pe acest pământ să se oprească mai mulți nomazi în drumul lor. Toleranța și răbdarea, și nu lașitatea au intrat în fibra românească, datorită unor condiții naturale. Au avut unde se refugia din calea pericolelor, răbdând mereu să treacă timpul de primejdii. Iată de ce pădurea e mereu prezentă în toate cântecele și-n toate doinele de jale și de ce „codru-i frate cu românul”. De aceea doare vitregirea frăției prin distrugerea pădurilor în „progresul” postrevoluționar. Au fost răbdători românii și ca adevărați creștini, dacă e să ne amintim de cele biblice, oferind și celălalt obraz, și nu răspunzând la violență tot cu violență. Vorbind de umilință la noi, la români, ar trebui să ne amintim că și acel „bădica Traian” din urăturile copilăriei noastre a umilit Dacia întreagă, lăudându-se la Roma cu trofeul său: capul și mâna dreaptă ale regelui Decebal, care nu s-a lăsat să-i cadă viu ca prizonier. Au sărbătorit romanii 123 de zile (un anotimp!) cu vinul, mierea și carnea luate din Dacia. Și ca umilința să fie și mai mare pentru daci, și-a golit toate închisorile, trimițând peste Dunăre condamnații. Că sunt persoane care se declară urmașe ale lui Traian Băsescu, asta ține de istoria modernă, care tot la răbdare cheamă. De ce să nu recunoaștem că și groaznicele pedepse aplicate celor pe care foamea i-a răsculat n-au dus la răbdare și supunere. În acest martie vor fi 107 ani de la răscoala țăranilor, despre care istoria tace. Tot de ucideri, schingiuiri și teamă vorbesc nenumăratele penitenciare din perioada comunistă. A fost o jumătate de secol de răbdare; însă ar trebui analizată obiectiv perioada de către istorici, fiindcă viața reală a fost destul de colorată. Canalul Dunăre – Marea Neagră se vede că va rămâne și-n istoria, și-n geografia țării drept monumentul celor căzuți doar pentru vorbe, origine socială sau gândire națională. Unii profitori ai regimului care ne-a și umilit, fiind supuși, ne umilesc și azi prin etichetări directe, nu numai prin minciună și furt. Tinerii ieșiți din școli sunt „tâmpiți”, fiindcă asta e opera dascălilor; medicii sunt nepricepuți și pot să plece unde vor; țăranii sunt „bețivi”, pensionarii n-au, fiindcă-s leneși, iar țiganii sunt „împuțiți” și trăiesc din cerșit. Țara înseamnă ca „cei mulți să-și poarte fiecare de grijă”, fiindcă „statul român nu e un stat social”!? (O fi alcătuit din și pentru regnul animal?) În acești ani postrevoluționari, liderii politici au statornicit umilința prin lipsa locurilor de muncă. Mai mare umilință decât a nu-ți putea asigura pâinea și apa (o plătim și pe cea de ploaie) există oare!? Golul din economia țării ne trimite la golul din drapelul nostru, cu scoaterea stemei! E uluitor cum poporul român, în răbdarea lui, a fost prezentat de Al. Vlahuță: „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am dat ș-aici am stat”. Se pare că nu ne mai dor umilințele și le putem răspunde cu indiferență și dispreț, fiindcă suntem locuitorii unui pământ bogat și vechi, pe care ni l-am apărat plătind cu sânge și nu-l deținem printr-o întâmplare istorică. Suntem europeni prin noi înșine, acestui continent am aparținut întotdeauna. N-a umblat pribeagă etnia română din continent în continent și din țară în țară. Avea dreptate poetul nostru cu mare suflet de român, A. Păunescu, în poezia „Mamă țară”: „Și cum să te dau pentru alta pe lume? Comerț cum să fac cu un deal de strămoși?“ Dar comerțul cu dealurile noastre este pe ordinea de zi a liderilor actuali și constituie umilința care va călca în picioare toată istoria neamului românesc. Prof. VIORICA LAVRIC