La Mănăstirea Bogdănești…amintiri, mângâiere și speranțe

Motto: Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei… la prichiciul vetrei cel humuit de care mă țineam când începusem a merge copăcel… parcă-mi saltă și acum inima de bucurie. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
 

Frumoase și de neuitat sunt aducerile aminte, mai ales când este vorba despre locul unde a-i văzut lumina zilei, despre casa părintească, despre începuturile copilăriei pe ulița plină de colb, despre imașul unde se hrăneau vitele și oile, despre trăistuța cu câteva caiete și cărți și călimara cu cerneală cu care s-a început scrisul și cititul, despre vecinii mai în vârstă care învățau, dar și mustrau, așa încât toate treburile de la câmp să fie făcute la timp, despre colegii din copilărie cu care pregăteam urătura și buhaiul de umblat cu plugușorul și multe altele. Mărturisesc, sunt copleșit de bucuria acestor amintiri și gândesc că, punându-le pe hârtie, voi determina pe mulți să-și amintească de casa unde s-au născut. Astfel, mi-a venit în minte ca într-o zi de ianuarie 2014, la slujba din biserica Mănăstirii Bogdănești, să invit pe toți urmașii vrednicilor gospodari de pe ulița copilăriei mele, trecuți între timp în Patria cerească. Nu aș fi scris aceste rânduri dacă nu aș fi sesizat, împreună cu toți participanții la slujbă, impactul atât de răscolitor și benefic ce s-a produs în sufletul și inima tuturor, făcându-i prezenți – nu fizic – pe cei ce s-au pomenit cu multă pietate creștinească. S-au dezvăluit multe virtuți și pasiuni, credință, muncă cinstită, spirit gospodăresc, înțelepciune, smerenie și modestie, dar mai ales satisfacția lucrului bine făcut. Trecând la realizarea gândului dorit, spre bucuria tuturor, am readus în fața Sfântului Altar chipul blând și bun al vrednicilor noștri țărani de altădată. Și, ca să îi prezentăm măcar în treacăt pe unii dintre ei, amintesc de vecinii chiar poartă în poartă, vrednici și de toată cinstea: Gheorghe și Ileana Dumitriu, creștini buni, sfătoși și cu mult bun-simț, de la care am învățat hărnicia și cinstea. Apoi familia lui Rusu Vasilică și Ileana, care încă trăiește. Aveau moară cu apă, roată mare de lemn și lăptocul cu apă care învârtea pietrele. Ei erau urmașii lui Baltag Niculai și Maranda, soția lui, care făcea prescurile pentru slujba bisericii. Acest Rusu a avut și două fete: Lucica, soția regretatului Sava Bejinariu, coleg cu dumneavoastră la acest ziar, și Penița (Paulina). Îmi amintesc că, dacă părinții aveau moara și ceva pământ mai mult, nu li s-a oferit cravata de pionier la școală, întrucât se considera familie de chiaburi. Așa era atunci… Mai era o familie, Nicolae și Paraschiva Avasiloaie, tăcuți și modești, dar harnici și credincioși. Apoi familia Purcaru, trei frați, Ionel, Costică și Țilică, foarte exigenți și cu pretenții chiar și față de propriii lor copii. Familia Onisei Vasile și Anica, îi țin minte ca pe niște oameni foarte primitori, mai ales când umblam cu uratul. Are urmași foarte buni, harnici, de toată omenia. Din casa părintească nu pot să uit soba de cărămidă pe care tata o muta din loc în loc poate doar, doar o da căldură mai multă, dar nu era așa pentru că ușa casei dădea afară iar în nopțile de iarnă foarte geroase se făcea bloc de gheață. Mai țin bine minte târla oilor. Tata ținea oi și vacă de lapte. Mergeam dimineața și eram nelipsit la mulsul oilor, cu mama, desculț prin glod, dar trăgeam câte o cană de lapte crud de oi. Bun mai era! Nu pot, nu mă lasă inima, să nu-mi amintesc de distinsa familie a Lăzărenilor: Mitică, Ștefan, Mihai și Ionel, vărul lor. Am văzut la dânșii pus în aplicare zilnică cuvântul românesc omenie. Mitică Lazăr, maistru tâmplar, m-a iubit foarte mult și în copilăria mea, și în timpul școlii de la Neamț, și când am ieșit preot tânăr, slujitor în Biserica Satului. Terminasem clasa a VII-a și, printr-o ocazie minunată, m-am hotărât să merg la seminar. Au auzit și la școală, vai ce zarvă s-a mai făcut, două profesoare au venit și au bătut în poartă și i-au spus tatălui meu: „Nu nenoroci băiatul. Dă-l la altă școală”. Tata s-a sfătuit cu vecinii și Mitică Lazăr a spus: „Lasă Costică, tu dă băiatul la Neamț la seminar, va fi preotul nostru”. Și așa a fost. Erau oameni credincioși, cuvântul dat de dânșii valora mai mult decât orice act din justiție. Ionel Lazăr era harnic ca o albină, mereu cu Dumnezeu pe buze și cinstit lucrător al pământului. Toți erau urmași vrednici și iubitori de casă părintească. Tot vecini buni și credincioși au fost Ionescu Costică și Ileana, oameni la locul lor, lipsiți de patimi și foarte curați la suflet. Au urmași buni, dar unii au trecut la Domnul: Nicușor și hazliul de Miluc. Leonte și Păvăloaia Gheorghe, familii de țărani iubitori de glie. Din familia Păvăloaia Gheorghe și Florica a răsărit și profesoara mea, Ileana, soția scriitorului Ion Paranici. Avem și noi oameni mari. Hai să ne lăudăm, dar pe merit. Porcus Gheorghe și Ioana, primii dintre doritorii de a fi la slujba Bisericii. Dis-de-dimineață erau la ușa Bisericii la slujbă și la toate acțiunile gospodărești. Apoi, mai departe, Hisumenii, oameni vrednici, cu urmași la fel ca dânșii: Vasile și Gheorghe Hisum. Ei aveau un cumnat, Vladimir Muscă din Boroaia. l-am întâlnit la seminar unde funcționa și tipografia cărților bisericești. Era îmbrăcat civil, deși se știa că este arhimandrit. Fusese exclus din monahism din cauza unui decret comunist și nu avea voie să poarte haina clericală. Nu pot uita zilele petrecute în copilărie pe prispa casei și împreună cu familia numeroasă a lui Gică Mitocaru și Maria – 11 copii – toți frumoși și foarte ageri la minte, împreună cu care mergeam cu uratul, dar și la muncă pe ogor. Ora mesei la familia Mitocaru era anunțată din corn – când suna cornul era gata pregătită mâncarea. Apoi cu toții la treabă. Amintesc și de familia Vacaru Mihai și Ileana, mereu prezenți la orice acțiune, cu credință puternică și oameni ai rugăciunii către Dumnezeu. Așa a fost familia Gavriliu Petre și Maranda, confecționau căciuli din piei de miel. Erau foarte primitori și buni la inimă, harnici și corecți, au și urmași buni. Apoi amintesc de Georgică Munteanu, slujitor de bază al CAP-ului, are două fete pe care le-a iubit foarte mult, amândouă doctorițe: una la Humor, Niculina, și Viorica – la Fălticeni. De mare omenie și cu responsabilitate în tot ce fac. Din nou ne lăudăm… Solcănița Mihai, fiul Didinei și frate cu Ion cu care am petrecut anii frumoși ai copilăriei, la prins pește pe apa Râșca, cu leasa de nuiele și cu crâsnicul, la scăldat vara și la mersul cu uratul. Frumoase și plăcute amintiri. Mai amintesc de Vasile Ionescu și Ioana, Ionescu Nicolae și Floarea, familia Mitiță și Toader Vacaru, familia Oproaia Petru și Maranda, toți unul mai harnic, mai cuminte și mai înțelept decât altul. De la dânșii ai avut ce învăța: mai ales iubirea de glie, hărnicia și credința statornică în Dumnezeu. Neuitat rămâne și vrednicul Ion Acatrinei, trecut prea devreme la Cerescul Părinte, apoi familia mare a Crâșmărenilor și a urmașilor lor, iubitori de fapte bune și buni fii ai Bisericii Satului. Aș mai aminti de bunele mele rude, sora tatălui meu Elena, căsătorită cu Popescu Costică fiul crâșmarului Vasile Popescu, renumiți prin vrednicia lor, omenia de care au dat dovadă și bunătatea inimii; când ieșeam noi, copiii, în recreația mare, ne chema la gard, căci erau vecini cu școala, și ne împărțea mere – aveau grădină mare. Ce bune mai erau! Și această familie Popescu are vrednici urmași pe Ticu, Vasile și Dumitru, iar copiii lor de asemeni moștenesc calitățile părinților și bunicilor. Drumurile pe ulița copilăriei s-au cam terminat, rămâne și stăruie în memorie plăcuta și inegalabila amintire despre oameni, locuri, cuvinte și fapte demne de toată luarea aminte. Am plecat la Seminarul Teologic la Mănăstirea Neamț. Este un alt capitol din viață. Apoi Institutul Teologic de Grad Universitar din București, apoi începutul lucrării preoțești din comuna natală și lucrările de pe șantierul Mănăstirii Bogdănești, cu darea în folosință a centrului de întrajutorare creștină – poate cel mai de preț obiectiv atins pe parcursul întregii vieți. Aș putea zice că, prin aducerile aminte mai sus menționate, a apărut în față chipul blând al părinților, mai ales al mamei, pe care îndrăznesc să o numesc sfântă, pentru jertfelnicie și credință. Am rememorat cu acel prilej tot ce a fost mai frumos și mai plăcut de pe ulița copilăriei, cu portretul luminos al vrednicilor de pomenire gospodari și buni credincioși ai Bisericii strămoșești. Prin toată activitatea actuală, căutăm să aducem mângâiere celor peste 130 de persoane aflate în grija lui Dumnezeu și internate în căminul nostru, să înmulțim speranța în mai binele obștii noastre. Ultima realizare duhovnicească a avut loc în 2 februarie 2014, când, într-un concert caritabil, s-a lansat îndemnul: „O vorbă bună și o pâine pentru cei mai săraci decât noi”; iar următoarea manifestare este programată în ziua de duminică, 2 martie, printr-o acțiune umanitară „Mama și copiii”, având ca invitate familii din județ cu mulți copii. Aș da un exemplu, două sau trei: o familie din Moldovița cu 15 copii, alta din Soloneț cu 14 copii, iar alta din Corocăiești tot cu 14 copii, aducând prin acest moment festiv un elogiu mamelor cu adevărat eroine și combătând cu tărie avortul sau întreruperile de sarcină prin diverse metode anticoncepționale. Nu uităm, de asemenea, ajutorarea unor familii foarte sărace sau a unor copii – elevi sau studenți – care nu pot termina sau continua studiile din motive de sărăcie. Fie Domnul în veci slăvit! Pr. GHEORGHE LOGHINOAIA slujitor, Mănăstirea Bogdănești

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: