Muzica iernii

Acolo unde frontiera desparte țara de dincoace de țara de dincolo, celor care aud nu le este interzis să priceapă că, lângă granița de nord a României, în localitatea Izvoarele Sucevei, trăiește, gândește și scrie Decebal Alexandru Seul.

 

Poate își măsoară intensitatea trăirilor folosind un alt etalon, dar domnia sa nu este exilat din, ci ferit de agitația urbană. Având ca decor peisajul munților Bucovinei și stabilit fiind în locul pe care îl numește „meleagul de la cumpăna apelor”, este de-a dreptul firesc interesul pe care îl poartă frumuseților naturii, curățeniei spirituale a oamenilor simpli și de multe ori cucernici, grijii față de animalele din curtea proprie dar și a celor sălbatice… Așa că nu-i de mirare dacă orice iubitor al deplasărilor montane se va simți în largul său în paginile acestui autor. Până în prezent, viitorul este plin de surprize. Cartea „Muzica iernii”, asupra căreia încercăm a exprima o părere, este a unsprezecea în șirul volumelor semnate de Decebal Alexandru Seul, a apărut la Editura Penumbre din București în ultimul anotimp al anului 2013, însumează 141 de pagini, imagini alb-negru, începe cu o scurtă prezentare pe care autorul o face textelor care vor urma. Coperta și ilustrațiile, care completează în mod sincretic proza, sunt realizate de artistul plastic bucovinean Ion Maftei. Primul capitol al cărții, intitulat „Crâmpeie din povestea meleagului de la Cumpăna Apelor” cuprinde texte publicate în presă, ziare la care Decebal Alexandru Seul este vechi colaborator, cu care se pătrunde în lumea la care se raportează, prin forța condeiului său, autorul. Cultura, experiența de viață, suma informațiilor și concluziilor aferente acestora devin legiunile în fața cărora autorul pornește spre liniile cititorilor, de data asta nu ca inamici și nici pentru a fi cuceriți cu forța armelor, ci prin deschiderea prin pagini a unei porți în sufletul celui care scrie, o poartă prin care se pătrunde în lumea creată tocmai pentru a spune mai mult decât se povestește. Altfel, în loc de proză avem altceva, poate util, dar altceva. Nu ne îndoim că există persoane care citesc în diagonală sau pe sărite, dar dacă din o sută de cititori este unu care citește toată pagina, dacă unu din două sute de cititori înțelege despre ce este vorba și unu din cinci sute chiar este de acord cu ceea ce se află între coperte, efortul celui vinovat de tentativa de proză nu a fost zadarnic. Descrierea satului, componența etnică a sătenilor, felul de a trăi și implicit de a munci, momente reprezentative aduse în centrul atenției dovedesc recunoașterea de către scriitor că o carte nu poate avea caracter de creație „ex nihilo”. Poate va veni cândva vremea literaturii abstracte, alte timpuri și, să sperăm, alți oameni. Peste satul acoperit de zăpadă se plimbă în voie sunetul clopoțeilor de la gâtul cailor, pare atât de la locul lui acest sunet încât autorul atrage în sfera muzicii populare șlagărul “Sanie cu zurgălăi”, fără ca prin aceasta să voiască a știrbi din meritului lui Richard Stein. Au făcut-o alții, dar despre Les Paul, Edith Piaf și Vaya con Dios vom vorbi cu altă ocazie. În capitolul al doilea, „Darul mării”, publicat cândva ca articol în „Crai nou”, se realizează o descriere minuțioasă a ceea ce înseamnă „la mare”, o amalgamare de detalii ca de pictură flamandă și tot ca acolo obținând imagini de un realism straniu. Nu este vorba de relația stranie dintre marfă, preț și conținutul buzunarului în care omul venit de departe are – sau încă mai are – bani. Este omul de la munte care, aflat în apa marii, tânjește după izvorul de acasă. Desigur, pe plajă văzuse multe și de toate, dar așa vine nostalgia. Capitolul este completat cu fotografii care explică ceva din marea rămasă doar amintire. În „Proze” apar texte care au fost publicate în reviste literare sau în paginile de literatură ale unor publicații; aici scriitorul părăsește peisajul ori îl păstrează doar ca decor, pătrunzând mai adânc în universul trăirilor interioare ale personajelor. Rândurile construiesc tridimensionalitatea personalității oamenilor care își lasă descifrate tainele îmbrăcând veșmântul de personaj literar, de cele mai multe ori sunt triste fragmente de existență care trăiesc resemnarea mioritică în fața încercărilor la care îi supune viața. Până și dragostea, atunci când se strecoară cu băgare de seamă în paginile de proză, are ceva din asprimea mediului și a felului de a fi al oamenilor din colțul de lume în care le-a impus autorul să trăiască. Volumul se încheie cu recenziile pe care le-au făcut unii dintre cei care au avut ocazia de a cunoaște prin lectură (pipăitul nu este suficient) cărțile anterioare ale lui Decebal Alexandru Seul.