Lasă-mă să te las

Nu demult, un amic mi-a relatat cum, dus cu o simplă trebușoară la un ghișeu, ce finalmente s-a soluționat în două minute, „a necesitat” mai mult de jumătate de ceas, vreme în care, în calitate de unic solicitant (așadar, nici vorbă de aglomerație), nu numai că a fost pasat degeaba, ca o minge de ping-pong, și pe la alte 2-3 ghișee, dar a și așteptat până s-au isprăvit niște cafele, a fost martor de ocazie la niște convorbiri telefonice particulare, la niște profesionale fâțâieli de colo-colo, până când, parcă exasperată că insul nu se lasă păgubaș (doar nu de asta venise!), s-a sacrificat să-l găsească într-un computer, iar apoi să-l rezolve dintr-un condei. Cum s-ar fi putut întâmpla din start.

 

Acum, apelând la o veche metodă gazetărească, vă invoc presupunând (nu doar fiindcă în același loc, cu vreo doi ani înainte, mi s-a întâmplat cam la fel) că recunoașteți „scenariul”, dintr-un serial lung și vechi al propriilor dvs. contacte cu structurile statului (ba chiar și private), în variatele lor forme. Ce se poate sintetiza într-un lasă-mă să te las…, că doar nu-i o chestiune de viață și moarte; se poate (dacă se poate) și mai încetinel, și mai târziu, poate că nici n-o mai fi nevoie… Dar nu vi se pare – mutatis mutandis – că procedeul s-a repetat, într-un mod foarte natural, și în cazul reacției conjugat-fracturate și împiedicate la accidentul aviatic din Apuseni?! Diferența (pare-se că minimalizată chiar de o seamă dintre actanții ce ar fi trebuit să intervină precis și alert) a fost că tocmai era o chestiune de viață și moarte…