Uuuuuuuu…

Vreme de câteva zile înlănțuite, pe numeroase canale mediatice (însă nu pe toate; pe unele subiectul este „interzis” fiindcă nu-i de divertisment; chiar și dacă e împins spre „dezvăluiri” și bârfe!) s-a tot făcut vorbire despre Eminescu. De la caz la caz, cum receptorii au putut pricepe (sau nu), de la profund și divers, la convențional și patetic. S-a vorbit de la Academie până la grădinițe. Iar dacă va fi fost bine sau rău (Eminescu să judece?, tot el?!) se va fi înțeles prin ce și cum.

 

Dificil rămâne de evaluat, pentru acum și pentru mâine (și nu e vorba de acel „mâine” în care subiectul aniversar va amuți până la comemorarea din vară, când – subiectul – va fi dezhumat), cine, câți au înțeles cu adevărat ce și cum, pentru identitatea lor, pentru cultura lor. Când vizez (neputând să mă scutur de oarece pesimism neeminescian) această interogație, nu reușesc să-mi îngrop între amintiri spectacole din urmă cu vreo 30 de ani (dar dintr-o lume nu mai puțin relativă ca azi), când, un poet ce se impusese-n modă și în postură de Dj., invita mulțimea să trăiască un „dor de Eminescu” inclusiv cu brațele ridicate în formă de U, inclusiv strigându-i cu uiet numele pe stadioane. Fiindcă mă tem că și azi, ca și atunci, doar unii rămân cu (ceva din) Eminescu, iar alții doar cu un zgomot nedeslușit nici măcar în clișee: Uuuuuuuu…