„Îngerilor săi va porunci pentru tine ca să te păzească…!”

Motto: „Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” (Ps. VIII, 4)

 

Titlul ne amintește de cele patruzeci de zile în care Mântuitorul a ținut post aspru după ce a primit botezul în Iordan, că retrăgându-se din lume „purtat de Duhul în pustia Carantaniei”, I-a fost dat ca să „poarte un dialog la nivel înalt cu satan”, așa cum spunea Mitropolitul Antonie lumii intelectuale care-l asculta însetată de Adevăr în catedrala din Sibiu. Celebru a rămas „sictirul” cu care satan a fost expediat la sfârșit. „Piei satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești” (Matei IV, 10), dar mesajul transmis omului transcend timpul și pune bună rânduială între cele două realități: lumea văzută și lumea nevăzută, anume că trebuie să se slujească reciproc. Psalmistul David cuprinde această împreună lucrare într-o cântare de laudă în care „cele de sus vorbesc celor de jos și cele de jos aduc laudă Celui Preaînalt,” cuvintele de laudă întrecându-le unele pe altele și toate împreună descopereau marea taină a întrupării Mântuitorului, pentru că în El se regăsesc plenar cele două lumi. Când a precizat David că „îngerilor Săi va porunci pentru tine” se referea la Fiul Omului în care cele două lumi se întâlnesc și care nu se vor mai despărți niciodată și nu se va mai repeta ruptura provocată de căderea în păcat a lui Adam. Ei bine, tocmai acest adevăr nu a fost luat în calcul de filosoful raționalist Satan atunci când „și-a permis” să-L ispitească pe Domnul. Mergând mai departe cu raționamentul ajungem la concluzia că după ce Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului, firea umană a început să beneficieze de slujirea îngerilor, cărora Dumnezeu le-a poruncit ca „să o păzească în toate căile sale!” (Ps. XC, 11) Această realitate „a văzut-o cu duhul proorocul David” și neînțelegând atunci pe deplin lucrarea lui Dumnezeu asupra omului, cu adâncă smerenie L-a întrebat pe Creator: „Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” Răspunsul direct și precis ni-l dă Cartea Genezei care precizează când spune că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… și a suflat în fața lui suflare de viață (cap. I, 27; II,7), ca apoi să o spună Însuși în Sfatul Treimic: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi!” (cap. III, 22). În textul acesta stă atât motivația „cercetării omului”, cât și a „grijii ca să fie păzit în toate căile sale”, prin ceea ce Biserica numește „dreapta cugetare” și „dreapta socoteală.” În această relație intervine ispititorul ca și prima dată pentru a-l despărți pe om de Dumnezeu, dar nu în forma brută când s-a ascuns în chipul șarpelui, ci în „forma raționalismului secularist” care propune un alt mod de a eluda Legea morală dumnezeiască și trezește orgoliul tradus în cuvântul: „fiecare este stăpân pe propria lui persoană și poate hotărî cărui dumnezeu slujește sau se închină.” Observăm aici că este vorba de eforturi deosebite de a-l întoarce pe om în statutul lui de dinainte ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze pentru a-l ridica pe om din cădere. Mai mult, vedem că se apelează la rațiune – care este chipul lui Dumnezeu din om, pentru ca prin ea omul să-L refuze pe Dumnezeu. Sf. Apostol Pavel sesiza acest aspect și scria celor din Corint pentru a le arăta diferența zicând: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă (adică Mântuitorul, n.n.) cu duh dătător de viață” (I Cor. XV, 45), or astăzi propunerile lui satan nu fac altceva decât să înregimenteze pe adepții secularismului umanist în statutul lui Adam cu suflet viu pentru a-i opri mersul către duhul dătător de viață, adică către asemănarea cu Dumnezeu. Mai mult, Sf. Pavel face lumină în această chestiune și adaugă: Fiți cu luare aminte, „Omul cel dintâi este din pământ, pământesc, omul cel de-al doilea este din cer” (v. 47), adică încearcă să ne ferească de o nouă cădere din har, pe principiul subliniat de dușmanii Învierii care cereau lui Pilat strajă la mormânt și pecetluirea lui, anume că „rătăcirea de pe urmă este mai rea decât cea dintâi (Matei XXVII, 64) și în cazul de față așa se prezintă lucrurile. Iată, bunăoară, ultima „ofertă de pe piața libertății de exprimare” cum este lansată prin mass-media: „Începând din luna ianuarie 2014, românii vor avea acces la un serviciu care există de mai mult timp în Occident: ceremoniile umaniste de căsătorie sau de botez” cu „scopul ca omul să fie ghidat de rațiune, inspirat de compasiune și informat de experiență, pentru că este o atitudine de viață bazată pe libertatea de alegere și de gândire”, după care se justifică astfel: „Aceasta susține că avem o singură viață și datoria să profităm din plin de ea, respectând convingerile altora și având grijă de mediul înconjurător în numele generațiilor viitoare, este o atitudine de viață non-religioasă și etică, cu referire la respectarea și grija pentru celălalt și pentru lumea în care trăim!“ Sigur, lozinca este „generoasă”, ispitește prin faptul că legiferează „statutul de cârtitor” împotriva lui Dumnezeu, dar urmările sunt de-a dreptul cutremurătoare, pentru că scoțând fie și doar ideea de Dumnezeu din conștiința omului el devine un individ egocentrist, se izolează și se înscrie în raționalismul filosofic care generează tragedii. O astfel de stare a trăit până nu demult o tânără din Suceava care, doar la vârsta de 22 de ani, nu a mai putut suporta „binefacerile libertinajului în care a fost atrasă… într-un club din oraș de mai bine de un an pentru a trăi o poveste de dragoste” în afara moralei creștine – dumneaei fiind „de meserie stripteuză”, care a dus „în noaptea de vineri spre sâmbătă la hotărârea de a se spânzura la fereastra de la bucătăria apartamentului pentru a fi văzută de oamenii care treceau prin fața blocului.” (Crai nou, luni 13.01.2014) Concluzia? „Semănase vânt” prin libertinajul propus de umanismul secularist, care-i „garanta” nici mai mult nici mai puțin decât „libertatea unei vieți non-religioase” și „a cules furtuna” cu care a bulversat familia și societatea, și cazul nu e singular. Păi, să ne întrebăm ca ardeleanul: „No, bună-i treaba asta? S-o bolunzât lumea!” Cum putem ieși dintr-o rătăcire ca aceasta? Cerând lui Dumnezeu ca „să poruncească îngerilor Săi ca să ne păzească pentru a nu ni se lovi de piatră piciorul” sau, mă rog, în cazul de mai sus, ca să nu înfășurăm în jurul gâtului lațul. Îmi vine în minte cele spuse de Dumnezeu prin proorocul Miheia și redau integral acest cuvânt: „Ți s-a arătat, omule, ceea ce este bun și ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire și milostivire și cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Miheia VI, 8) Punând în balanță această cerință cu „viața bazată pe libertatea de alegere și gândire din viața non-religioasă și etică”, vedem că între cele două se cască o prăpastie atât de adâncă încât „cei ce ar vrea să treacă dintr-o parte în alta să n-o poată face decât dacă ascultă de Lege și Prooroci” (Luca XVI, 31), adică de voia lui Dumnezeu și nu de năzbâtiile ispititoare ale satanei, care îl duce pe individul rupt de Dumnezeu, îl „așază pe aripa templului rațiunii autonome și-i zice: Aruncă-te jos” (Luca IV, 9), iar individul rămas fără speranță se supune și gata, a pierdut definitiv legătura cu Cerul, rămâne cu cel care l-a înșelat și când îi reproșează ticăloșia acesta îi răspunde nonșalant: Dacă ai fost prost și m-ai crezut, ce să-ți fac eu? Asta-i meseria mea și mi-o asum! Putem rămâne la statutul de cobai pe care l-a creionat înșelătorul satan prin „găselnița non-religioșilor” oferită întregii societăți românești și așa destul de bulversată? Ferească Dumnezeu! Din cele spuse de Solomon știm că „toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor”; că „El a pus în inima lor și veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârșit” și mai presus de toate că „Omului care este bun înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă înțelepciune, știință și bucurie, iar păcătosului îi dă sarcina să adune și să strângă pentru a da celui ce este bun în fața lui Dumnezeu”, pentru că celelalte – adică non-religia, sunt „deșertăciune și vânare de vânt!” (Eclesiast II, 26; III, 11) Înțelegerea celor scrise până acum conduce la cercetarea experiențelor pe care le-au avut „cei tari în cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, care au stat împotriva Duhului Sfânt” (Faptele Ap. VII, 51) mai multă vreme, care au făcut mărturisiri ample despre rătăcirea lor rațional-filosofică, și mă gândesc aici la cei mai cunoscuți, bunăoară J.J. Rousseau care spunea în „Emil”, Cartea IV: „Abuzul științei produce necredința, filosofia îngâmfată duce la ateism, precum credința oarbă duce la fanatism”, sfătuindu-l: „Fugi de aceste extremități, rămâi statornic prieten cu adevărul, îndrăznește să mărturisești credința în Dumnezeu în fața filosofilor, îndrăznește să predici iubirea de oameni în fața celor intoleranți, spune ce este adevărat, fă ce este bine!” Păi dacă tânăra aceea ar fi pus în practică măcar ultimul sfat al filosofului francez dat fiului său și n-ar fi fost „aburită” cu idei non-religioase care au dus-o la „bara clubului de noapte” sunt convins că nu ar mai fi făcut cea mai proastă alegere și ar fi rămas „întru bucuria părinților”, iar Dumnezeu ar fi poruncit îngerilor ca să o păzească. Sigur, mă veți întreba de ce n-a dat această poruncă înainte, dar eu vă spun că dacă ar fi făcut-o tocmai atunci ar fi anulat libertatea fetei de a alege, or tocmai în aceasta se manifestă voia liberă și în acest context tragedia este maximă, pentru că actul în sine este o ofensă „care-L pune la colț” pe îngerul păzitor îndrituit ca să vegheze dar nu i se îngăduie. Tânăra suicidară era asemeni fiului risipitor numai că ea nu s-a mai putut ridica. De ce? Pentru că foamea nu-și predase lecția și erotismul îi paralizase gândirea, trăind doar cu satisfacția unei iubiri păcătoase, căreia preopinentul nu-i mai răspundea. Se pune întrebarea: Acest tip de viață, fără perspectivă și fără respectarea moralei, poate fi dat ca exemplu de urmat doar pentru că „este o atitudine de viață bazată pe libertatea de alegere și de gândire” sau pentru că „avem o singură viață și datoria să profităm din plin de ea”, deoarece este o viață non-religioasă și etică, cu referire la respectarea și grija pentru celălalt și pentru lumea în care trăim?” Dacă-i așa, atunci „ne-am ars!” Un mare teolog interbelic își exprima regretul pentru rezultatul la care s-ar ajunge aplicând principiul secularist-umanist care astăzi este susținut de mass-media și cu deosebire la televiziuni: „După ce omul a încetat să mai adore pe Dumnezeu și după ce s-a plictisit și de autoadorarea sa, s-a prăbușit din treaptă în treaptă, de la dumnezeiesc la omenesc, apoi la animalic, la bestial și în fine la satanic, căruia i se închină spre pierzare cu toată ființa sa. Iată în ce chip s-a degradat omul pe sine!” Ce poți să mai spui când sub ochii noștri se confirmă ceea ce s-a scris în sec. XIX – XX chiar de raționaliștii pe care se sprijină non-religioșii de astăzi, apelând la paliativul „ceremoniilor umaniste de căsătorie și botez”, pentru care „încă n-au formulat normele de aplicare”. Mă întreb și eu și poate se vor întreba cititorii: Cum se oficiază un botez umanist? Știm că în Ortodoxie botezul se face prin afundare de trei ori în apa sfințită cu rostirea formulei baptismale: „Se botează…”, dar aceștia în ce-i afundă, în numele cui și care este finalitatea? Sigur, dacă apelez la ironia cu care suntem tratați de o bună bucată de vreme, aș răspunde că se afundă în păcat în numele satanei, pentru simplul motiv că cine refuză să fie stăpânit de Dumnezeu se lasă stăpânit de satana, deoarece altă cale nu este: „ori, ori!” Sigur, oferta este nouă, dar ambițiile sunt mari și incisivitatea pe măsură, pentru că au transformat ideile lor în dialectică, o dialectică păguboasă care anulează moralitatea și vrea să o înlocuiască, nici mai mult nici mai puțin decât cu etica și echitatea, adică cu stindardul comunist ateu care a fost rostit de comunarzii parizieni în ultimii ani ai sec. XVIII. Dar ce spune „unul de-al lor” despre această rătăcire? Spune că „această destrămată dialectică nu poate momi un câine de la gura sobei, nu poate strivi o pisică, darmite un Dumnezeu. Am simțit-o pe pielea proprie cât de primejdioasă îi e crima; ea ucide numai pentru a-i lăsa pe oameni în viață. Dumnezeu există și trăiește cea mai vie viață, nu e deloc mort și cel mai puțin L-a ucis ultima filosofie germană.” Cu adevărat Dumnezeu este mai viu ca oricând și poartă de grijă de cel care Îi împlinește vrerea, îl binecuvântează și-i dăruiește har, iar în acest sens mărturia lui Solomon este definitorie: „Omului care este bun înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă înțelepciune, știință și bucurie, iar păcătosului îi dă sarcina să adune și să strângă pentru a da celui ce este bun în fața lui Dumnezeu”, iar celor care se smulg din mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu le atrage atenția: Ceea ce faceți voi „este deșertăciune și vânare de vânt”, pentru că „omul nu este stăpân pe duhul său de viață, ca să-l poată opri; la fel nu este stăpân pe ziua morții și în această luptă nu încape amânare. Nelegiuirea nu va scăpa pe cel care o săvârșește!” (Eclesiast II, 26; VIII, 8) Mi se pare mai mult decât potrivit ca atitudinea regelui Asa, strănepotul Marelui înțelept, să fie împropriată de toți oamenii care văd în legile morale o necesitate a societății actuale, ridicând împreună glasul și zicând: „Doamne, la Tine este puterea, ca să ajuți și celui tare și celui ce nu este tare; ajută-ne dar nouă, Doamne Dumnezeul nostru, căci noi în Tine nădăjduim și în numele Tău am pornit împotriva acestei răutăți, care este atât de mare; Doamne, Tu ești Dumnezeul nostru, să n-aibă omul putere împotriva Ta” (II Cronici, XIV, 11). Ce frumos și înțelept lucru! Dar aș mai da un exemplu pe care l-a consemnat Simeon Mehedinți în scrierile sale ca pe o apreciere „din afară”, adică din lumea păgânismului hindus, petrecut „la un congres internațional din America la care au participat studenți din toată lumea” și unde „reprezentantul Indiei, Indira Gandhi, a rostit cele mai întemeiate cuvinte din ultimele decenii, cel puțin din istoria Indiei: Noi nu avem ce lua de la voi, popoare din Apus. De unul singur avem nevoie pentru a da viață puterilor constructive ale țării, de Iisus Hristos” și a spus aceasta „numai după ce a citit Evanghelia!” Am amintit în cele de mai sus despre „cele bune ca să putem evita cele rele” și am adus în sprijin concepte despre valori din gândirea lumii, dar aș încheia cu ceea ce a spus Voltaire celor din vremea sa după ce a înțeles care sunt valorile creștine și ce rol covârșitor are Biserica în istoria popoarelor. Zicea el: „Dacă aș fi rege, mi-aș alege numai slujitori credincioși. De aceștia n-aș avea a mă teme pentru viața mea. Biserica se luptă să creeze conștiințe curate, sincere, dedicate vieții comunitare, sociale, sincerității și loialității”! Subscriu acestui cuvânt și sunt convins că tot mai puțini își vor pune lațul în jurul gâtului! Pr. IONEL FILON