Cine și de ce încalcă voința populară. Unde greșesc liderii?

După decembrie 1989, arareori s-a mai discutat în spațiul public despre voința populară. E unul din principalele concepte politice aruncate în mod voit și vădit în derizoriu. În schimb, ni se predică neîncetat rolul determinant al liderului politic salvator, carismatic, eventual al unei așa-zise elite politice atotcunoscătoare, dar, din păcate, rapace și prădalnică. Ceea ce nu este deloc de bun augur pentru evoluția democrației românești și a statului de drept. De demonstrat.

 

E nevoie de lideri reprezentativi De ce este atât de important conceptul de voință populară? Fiindcă, fără excepție, toți marii lideri politici ai lumii, indiferent de țară și de limbă, au reușit doar atunci când au devenit exponenții voinței propriului popor; este și principalul motiv al eșecului nostru politic în ultimele 6-7 decenii. Sintagma „voință populară” a fost proscrisă după revoluție din cauza rolului său supradimensionat în doctrina marxist-leninistă, conform căreia toate deciziile politice trebuie luate numai cu respectarea voinței populare. În realitate, nu voința populară decidea, ci liderul suprem, un fel de voievod cu alt nume. Iată de ce este foarte important să știm ce este voința populară: un concept constituțional (Art. 8, 90, 118 etc.), regăsit în „voința poporului” și care cuprinde toate aspectele voinței politice a cetățenilor măsurate prin prezența la urne. Sondajele de opinie nu sunt determinante fiindcă nu cer legic și imperativ anumite decizii. Necazuri apar în politica noastră și atunci când este definită voința politică: o formă a puterii și a autorității politice care se materializează în decizii benefice pentru bunăstarea cetățenilor, pentru suveranitate, independență, unitate, integritate teritorială a țării, pentru democrație constituțională și stat de drept. Defazarea noastră politică Ei bine, dacă simpla enunțare a principiilor de mai sus stârnește fiori, atunci când privim mecanismele de luare a deciziei politice ne îngrozim de-a dreptul: auzim frecvent că legea, decizia cutare a trecut fără consultare populară, apărând interesele unui anume lider sau ale unei categorii restrânse de cetățeni, în dauna marii majorități. În mod frecvent, unul sau mai mulți politicieni, una sau mai multe instituții își impun voința lor în dauna interesului comun. Ca atare, liderii noștri tari își încep discursul cu „EU aș vrea”, „EU cred”, „EU am câteva priorități”, „EU nu agreez”, EU sper, EU resping, EU nu accept…, ceea ce nu se mai întâmplă niciunde în democrațiile adevărate, ci doar în regimurile totalitare. Și asta deoarece liderul respectiv a fost ales sau numit să reprezinte voința populară, interesele statului și ale cetățenilor săi, fie că se află în fruntea unei instituții, fie că este capul unei organizații politice, al unei unități economice, culturale etc. Nu i-a cerut absolut nimeni și nu a fost mandatat să acționeze conform voinței politice proprii, ci să se concentreze asupra agendei postului, asupra felului cum va duce la îndeplinire voința electoratului sau a membrilor organizației. Teoria ca teoria, dar practica… Or în practica leadershipului românesc s-a încetățenit de o bună bucată de vreme ideea că voturile și nominalizarea într-o oarecare funcție sunt generatoare de cât mai multe drepturi și de cât mai puține obligații. Astfel că, mai totdeauna, partidele și coalițiile ajunse la putere prin promisiuni și programe în acord cu voința populară a momentului, după alegeri pun pe primul plan propriile interese, uitând că au de dus la îndeplinire doleanțele cetățenești. Este principalul motiv al apariției și al continuității obiceiului păgubos al votului negativ. Comportamentul acesta nereprezentativ pentru voința populară a determinat mutații periculoase pe prima scenă politică: toate coalițiile noastre făcute pe înțelegeri mutuale între lideri se risipesc la prima furtună, iar partidele au necazuri cu fluctuația de personal, traseismul ajungând să determine schimbări politice pe cât de abrupte, pe atât de inutile. Ca urmare, mai toate guvernele s-au confruntat cu crize, uneori prostul management al acestora determinând demisia sau demiterea. Situația actuală a coaliției de guvernământ și criza de leadership sunt tocmai consecința acestui mod de a face politică: fără a ține cont de voința populară, fără a respecta întru totul interesul general, politicienii noștri nu vor reuși să așeze România acolo unde îi este locul.