Mihai Eminescu, 164

Mai mult ca oricând avem nevoie de Eminescu, fiindcă se simte cum frumusețea și sensibilitatea românească sunt afectate zi de zi. Desigur putem fi considerați nostalgici, dacă am mai dori să auzim „Sara pe deal”, „Pe lângă plopii fără soț” ș.a., ca și cum nostalgia n-ar fi un sentiment uman.

 

Interesant este că, în ciuda trecerii timpului, Mihai Eminescu este tot mai actual, prin modul cum a prevăzut evoluția vieții social-economice a României și chiar a manierei în care îi va fi apreciată opera sa poetică. El a prevăzut, ca nimeni altul, că vom ajunge vremuri când, fără atacuri armate, vom fi supuși… „Lupta aparentă va fi cu împușcături oarbe, fără gloanțe, cu tunuri fără ghiulele… și când totul se va sfârși, toți vom vedea că n-a fost decât manevră… se va vedea cum au fost în stare «eroii» să tragă atât de bine pe sfoară opinia publică (M. Eminescu – „Vremea”). Încât astăzi, după ce am trecut prin două războaie mondiale și am tot plătit și încă plătim cu lacrimi pentru acei al căror mormânt este scos la vânzare, tot nu putem hotărî singuri în țară. Că… „Noi nu ne vindem țara”!… dar ne vindem pământul ei, ar trebui să recunoaștem. Când eram supuși puterii din Răsărit, chiar și Ana Pauker, mâna dreaptă a Kremlinului, a putut fi judecată și înlăturată. În zilele noastre, în plină libertate și democrație, ne denigrează ca popor și ne pârăsc paukeriștii români în fața întregii Europe și a lumii, fiind bine plătiți din banii noștri, ai românilor. Dar noi, cei mulți, care credem în Dumnezeu și în Țară, avem și bucurii, ca să putem fi mândri că supraviețuim. Faptul că ziua de naștere a Poetului – 15 Ianuarie – a devenit ziua Culturii Naționale, ne redă curajul să credem că românii au fost și rămân un neam de creatori de valori. Și ziua de 31 august, din 2013, a devenit „Ziua limbii române” al cărei maestru „bijutier” nu poate fi decât Poetul Național, care a recunoscut întotdeauna că valoarea, talentul i le-a dăruit poporul: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din POPOR, precum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”. Iată că „marea de amar” – poporul – i-a ridicat statuia numită „Ziua Culturii Naționale”, zidită din acel „nor de aur” sorbit de Dumnezeu. Poetul Mihai Eminescu și-a cunoscut și prevăzut denigratorii încă din timpul scurtei sale vieți (39 de ani). „Astfel încăpând pe mâna oricăruia te va drege/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege…/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi va atrage, decât tot ce ai gândit.” Realizează măcar acum denigratorii de azi, „elita” cu bogat buzunar din bugetul țării, cât a rănit simțirea românească, folosind metafora „cadavrul din debara” cu referire la Poetul Român, tradus azi în peste 64 de limbi?! S-au dezis, oare, nemții de Goethe? Rușii de Pușkin? Francezii de Balzac?! (E. Simion) Nu s-au dezis, fiindcă în aceste nații nu au avut acces la bugetul țării cozile de topor, când „Deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine…/ Lustruindu-se pe el,/ Sub a numelui tău umbră.” Detractorilor nedrepți, poetul le-a transmis prin poezia „Rugăciunea unui dac”: „Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,/ Îndură-te, Stăpâne, și dă-i pe veci viață!” La această aniversare, Sărbătoare a culturii, să ne reamintim previziunile și dorințele poetului din poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, care se încheie un mare adevăr: „Că rămâne stânca, deși moare valul,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc.”