Retrospectiva în perspectivă

În mod normal, retrospectivă e când te uiți cu gândul și cu altele la ce-ai lăsat în urmă, iar perspectivă e ce ți se așterne în fața ochilor și-a presimțirilor către ce te așteaptă, de cele mai multe ori la cotitură.

 

Asta, repet, în mod normal, când mărimile se comportă firesc și evenimentele se desfășoară oblu, cum se laudă unii și alții că s-ar întâmpla pe ici și pe colo. Pe la noi, de când firescul e anapoda și directul o dă cotită, e posibil orice și merge oricum. Că de-aia avem noi progresarea de-a-ndoaselea și ascensiunea coborâtoare cu care ne mândrim. Așadar, să privim îndărăt, ca să dibuim cam ce ne-ar putea aștepta mai încolo. Și-au mai sucit gâturile în acest sens destui alții, nu suntem noi primii și nici cei mai cei. Întâiul care îmi vine în minte este înțeleptul acela cu amintiri despre viitor, dar vocea mea interioară patrioată strigă la mine și mă pune la punct, sus-citatul nu suscită nici pe departe efervescența intelectuală și admirația nemărginită stârnite de neaoșul nostru profund, care a emis-o pe-aceea adâncă de nu-i zărești capacul, „ce-a fost am văzut, ce-o fi om vedea”. Făcută praf, la rândul ei, de clasica, inegalabila, originala de nu se mai poate și înscrisa cu litere de aur pe frontispiciul eternității, „iarna nu-i ca vara”, conform căreia taci și-nghite, ca să nu-ți plouă din cerul gurii. Așa cum degeaba știm dacă nu ne mai pasă, cu ce-a fost se îndeletniceau cronicarii (care umplu istoria literaturii din timpurile vechi, însă nu atât de consistent cum reușesc imitatorii lor cu coșurile de hârtii din redacțiile contemporane), iar cu ce va fi se ocupă prezicătorii, de la Mama Omida la Institutul Meteorologic, fără a neglija proiectele de buget, proiectate – firește! – pe întuneric și cu dese ruperi ale filmului. Și nici prognozele de zdravănă creștere economică negativă, elaborate cu competență de absolvenții insolvenței. O privire înapoi ne-ar arăta, printre alte monumente epocale ale epocii, un șir (lung!) de avocați, polițiști, judecători, procurori și alți fie garanți ai integrității și onestității, fie împărțitori imparțiali de ireproșabil, care cu primire de mită (ce-i de luat nu-i de lăsat), care cu trafic de influență (ce-i de scos nu-i de băgat), profund convinși că anticorupția e izvorul bunăstării. Pe lângă aceștia se strecoară (sfios!) convoiul cu delapidări și evaziuni (nu ciupești când poți să razi la hurtă), format din specialiști în lungirea proceselor, calificați în scurtarea nasurilor vârâte de organe în ciorbele lor. Spre deosebire de toți aceștia, înaltele fețe – senatori, deputați, președinți de una-alta, primari, consilieri, similari – stau strânși grămadă, nu cumva să li se zărească inocentul conflict de interese (nu sorbi din două linguri dacă te-au înzestrat cu polonic). La orizont – îndepărtat, desigur – strălucește neînceperea urmăririi penale, la umbra căreia borfașilor de duzină le crapă obrăjorii, de rușine că au încasat-o cu execuție și nu cu suspendare, ca lumea bună, cu tinicheaua imunității atârnată de coada codului destul de penal. Cât despre instituția aceea care veghează ca doamnei cu balanța să nu îi alunece cârpa de pe ochi într-o direcție nepotrivită, noi să fim sănătoși! Ea e atât de fată mare încât rămâne la fel și după noaptea nunții, cu toate că o repetă des.