Introspectivă în perspectivă

Printre bucuriile mari de tot ale cetățeanului Ion I. Ion, pașnic plătitor de impozite și taxe consecvent crescătoare, se numără băgarea în seamă. El a fost, în toată biografia lui, un neînsemnat.

 

Când s-a născut, notarul s-a scărpinat în cap și l-a întrebat cu solemnitate pe tătic, Ion al lui Ion, care e numele de familie și care de botez, ca să știe cum face actul. La armată – că pe vremea lui o făceai gratis și pe brânci – n-a reușit nici primul pas înainte: cât pe-aci să-l avanseze fruntaș, dar s-au produs inundații și i-au dus la evacuat vaci, apoi s-au anunțat tendințe de brumă timpurie și i-au mobilizat la culesul porumbului, după aceea la deszăpezire și tot așa, până l-au lăsat la vatră la fel de soldat ca la încorporare, bun în grad. Când n-a avut încotro și a trebuit să se însoare, șugubățul de la Starea Civilă l-a luat peste bombeu, „Mă mir că nu mi-ai venit cu o Ioană, ca să vă potriviți armonios”. Când îi scoteau la defilări, de 23 August cu literă mare, pe el nu l-au dotat niciodată cu steag, pe el nu l-au înhămat nicicând la vreo stanoagă cu „Trăiască”, lui nu i-au încredințat spre strigare nicio lozincă, măcar pe crâmpeie. În fine, când a ieșit la pensie au considerat că un discurs l-ar impresiona prea tare și un buchețel de ceva l-ar stânjeni la sobrietate, așa că i-au cerut ecusonul și cheia de la dulăpiorul cu scule și l-au lăsat să plece necomplicat festiv. De aceea, când l-a oprit pe stradă un neastâmpărat de la televiziunea foarte locală, care pune o întrebare plată și așteaptă zece răspunsuri efervescente, numitul Ion bis (mai exact, la cub) a fost atât de fericit încât – gata să se emoționeze pe el – era cât pe ce să uite cum îl cheamă. Noroc că respectivul nu era interesat de amănunt, el voia să afle dacă interlocutorul său știe câți miniștri nu au dosar pentru una-alta sau mai multe, câți polițiști veghează la propășirea nestingherită a unui interlop, dacă i se pare potrivită formularea „coabitează de le merg fulgii”, dacă – și în ce măsură (lichidă, solidă, gazoasă) – îi este limpede centralizarea descentralizării, câți cai intră într-o juma’ de metru de salam de porc, câți porci nu recunosc că sunt, chestii de-astea democratice, de uz popular. Fâstâcit, copleșit, năucit și – încă o dată – fericit, Ion Ion al lui Ion a răcnit din toți bojocii săi un „Da” de să-i crape imprudentului bunătate de microfon. Edificat pe deplin, acela nu s-a expus la mai mult și a tuns-o (sau a șters-o), lăsându-l pe omul nostru să-și rumege victoria, mândru nevoie mare de acest genial răspuns. „Te-ai ajuns, băiețaș – și-a spus sieși, după ce i-au mai trecut amețelile –, ți-a acordat și ție, cineva, atenție. Și tu ce-ai făcut, neisprăvitule? Ai mințit! Ai mințit cu nerușinare! Te-ai găsit tu să afirmi că știi despre dosarele miniștrilor, când nici ei nu-și amintesc câte au și habar n-au la câte se pot aștepta. Cunoști tu repartizarea ocrotitorilor pe cap de hoț și pe om de afaceri, câtă vreme nici dracul și nici directorii de pușcării nu i-au putut număra, ca să le țină loc la ei acolo, pentru când o fi. Ai priceput tu cum e cu descentralizarea, în care bâjbâie chiar născătorii ei, călcându-se pe bătături. Ai auzit tu salam care nechează și ai păscut tu porcii emancipați. Și crezi că dacă tu n ai soacră ești clarificat cu coabitarea. Nu, mă! Nu! Ești un luat în calcul ocazional, pe lângă urne, și-atât! N-ai decât să îți plătești impozitele și taxele în fiecare an înainte de Bobotează și gata, e prea destul pentru cetățeneasca unuia ca tine. Că vezi în ce confuzii te confunzi dacă-ți închipui că unul ca tine merită să fie băgat în seamă?”