Gânduri „Lechiste” după 50 de ani

Am să încep cu o mărturisire: am editat mai multe lucrări de-ale lui Leca Morariu (altele așteaptă momentul fast), am scris și am vorbit despre viața și activitatea enciclopedistului bucovinean, dar am rămas mai totdeauna corigent la conturarea profilului intim al acestuia.

 

Cu regrete de fiecare dată și cu autopromisiuni de a nu rămâne dator. Pentru că, mai ales după parcurgerea în integralitate a atotcuprinzătorului jurnal, ținut cu acribie încă dinaintea Primului Război Mondial, din 1909, și până în ziua stingerii fizice, la 15 decembrie 1963 (iată că s-au împlinit 50 de ani), a celor trei volume de Scrisori către Leca Morariu, îngrijite de Eugen Dimitriu și regretatul Petru Froicu, finanțate de Fundația Culturală „Leca Morariu” din Suceava (președinte farmacist Maria Olar), și a nenumăratelor epistole expediate, care se află la Biblioteca Academiei Române (Fond „I.E. Torouțiu”), la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca (Fond „Axente Banciu”), la Brașov (Fondul Mureșenilor) sau risipite prin alte arhive sau colecții particulare, aveam suficiente date să-l reconstitui pe OMUL intim, acasă la el, cu gândurile și credințele lui, cu îndoielile și parti-pris-urile, cu sentimentele pentru soția mult-adorată – Octavia Lupu-Morariu – părtașă la cea mai mare parte a înfăptuirilor culturale de excepție, cu sensibilitatea exacerbată pentru frumos, în variatele ei forme: muzică, flori, animale de casă, tipărituri rare. N-a fost să fie! Toate aceste gânduri (regrete, reproșuri) mi-au fost resuscitate de admirabila scriitoare Doina Cernica, autoarea volumului O casă a altei vremi (Editura Mușatinii, Suceava, 2013, 244 p.), elegant și sensibil (ca și autoarea), care-și dorește să fixeze în memorie atât cei 10 ani de „existență oficială” a Fundației Culturale „Leca Morariu”, cât și jumătatea de secol de posteritate a proeminentului bucovinean. În aparență – o cronică ad-hoc a manifestărilor provocate sau sprijinite de Fundație (pe baza articolelor sau notelor de gazetă semnate de Doina Cernica, la care se mai adaugă și contribuții ale pururi regretatului Emil Satco, apoi Alis Niculică, Maria Toacă, Liviu Dorin Clement, Silviu Buculei), pe segmentul temporal ianuarie 1997 – noiembrie 2013, în realitate, prin ramificațiile inerente – o felie de cultură suceveană extinsă, pe lângă membrii familiei Morariu, și la personalități precum Ciprian Porumbescu, Ion Irimescu, Constantin Ștefuriuc, Ion Cârdei, Eugen Dimitriu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Beldeanu, Ileana Bardă și atâția alții. Sub pana măiastră a Doinei Cernica, Leca Morariu și Doamna Profesoară Octavia prind viață atât prin spoturile luminoase surprinse de cronicar pe parcursul lansărilor de carte, al expozițiilor plastice, al efluviilor muzicale, cât și, mai ales, prin „atmosfera în care s-a scurs viața celor doi intelectuali, reconstituită din mobilier, cărți, fotografii, manuscrise, lucrări de artă, câte au izbutit să păstreze, să salveze pe drumurile refugiului și ale nenorocirilor care i-au încercat” (p. 153-154), atmosferă cu sensibilitate devoalată pe mai tot parcursul evocărilor. La finalul lecturii îți dai seama că această „colecție” de articole și note de ziar, în pofida aparențelor, nu este deloc o efemeridă, ci are atributele perenității, prin încărcătura culturală a celor sărbătoriți, dar și prin măiestria artistică a celei care a consemnat. Iar această „casă a altei vremi”, cu orologiul și pianina de epocă, alături de picturi ce poartă semnături celebre sau manuscrise de neestimat, agrementate toate de bastonul din bambus, de iconița traforată din lemn de măslin, de scrinul de paltin perlat, de căluțul de bronz și de indescriptibilele flori, se dovedește a fi cu tărie și o casă a prezentului, așa cum se prefigurează, neîndoios, și ca o casă a viitorului, în care Cultura va fi cu adevărat la ea acasă.