Neomenie

Nu mi-am exprimat compasiunea pentru o situație din vară despre care scriam la această rubrică: buldozerele dărâmau fără milă niște case țigănești ridicate fără vreo autorizație la periferia unui oraș românesc. Disperată, o balaoacheșă în vârstă se văita de ce nu are și ea dreptul la o casă… Admiteam atunci că asta e: dura lex, sed lex. Nu-ți ridici o casă în fiecare zi, așa că, dacă o faci, o faci cum cere legea. Chiar și dacă ești rom, iar romul are și el ca orice om drepturi.

 

Ieri, însă, un necruțător executor judecătoresc s-a pornit să dărâme casa unui fost lucrător al ziarului, aflat de mulți ani în proces cu neamurile sale pentru bucata de pământ din Sf. Ilie pe care și-a ridicat casa. Judecățile țin de multă vreme și neamurile au obținut hotărârea de a i se dărâma omului casa. El susține că adversarii dumisale s-au folosit de tertipuri pentru a păcăli justiția, opinie pe care n-o putem împărtăși câtă vreme n-a dovedit instanței că are dreptate. Dar a-i dărâma casa în prag de iarnă este neomenie de-a dreptul, mai ales că împricinatul are și un copil mic. Nu a dat pe nimeni afară din casă, nu i-a luat nimănui dreptul la locuință, nu suferă nimeni – în afară de necurmata ură pe care ți-o poate purta aproapele – de pe urma faptei sale. Ce-a hotărât justiția a hotărât. Dar să-l dai afară din casă în Postul Crăciunului este mai mult decât duritate. Este neomenie deplină.