Pagina de literatură a ziarului „Zori noi” – mediu fertil de formare și promovare scriitoricească (X)

LITERATURA SUCEVEANĂ CONTEMPORANĂ

 

Nicolae Labiș și-a început cariera scriitoricească, după cum am mai afirmat, în ziarul regional – pe atunci – „Lupta poporului”. Debutul lui a fost girat de scriitorul Dragoș Vicol, pe atunci șeful secției culturale a ziarului sucevean. Până a ajunge – după cum afirma George Călinescu – „un poet deplin exprimat, de la care au rămas poeme încântătoare pe care istoria literaturii noastre nu le poate trece cu vederea”, Labiș și-a făcut ucenicia lirică [și] sub tutela ziarului local, exemplu deosebit de semnificativ pentru solicitudinea și interesul manifestate de această publicație. Când a debutat, Labiș încă nu împlinise vârsta de 15 ani. „Când îl întrebai câți ani are (după afirmația lui George Sidorovici) răspundea: – 15 fără jumătate”. Despre începutul activității lui Nicolae Labiș, e adevărat, s-a scris. Nu s-a scris însă cât trebuie și, uneori, cum trebuie. [Să ținem seama și de faptul că nu tot, din cât s-a mai scris, s-a putut publica la vreme și, ca atare, n-a avut cum să intre în circuitul cunoașterii. Un exemplu, în acest sens, este cartea lui Vasile Gh. Popa, Nicolae Labiș elev la Fălticeni, Suceava, Editura Lidana, 2012, gata pentru tipar din 1970!, n.n. N.C.] Unii spun că făcea impresia unui copil năzdrăvan, alții (I. Sârbu, de pildă) afirma că „avea un aer de gravitate care-l prindea, întins ca o pânză peste adâncimile unei extraordinare agitații lăuntrice, ieșite la iveală în vorba precipitată și în neastâmpărul de argint viu…” Dar să-l lăsăm pe Dragoș Vicol, nașul literar al autorului Primelor iubiri, cel mai în drept să ne mărturisească: „Pe Nicolae Labiș l-am cunoscut când avea „aproape 15 ani”- așa spunea el ca să pară mai vârstnic, nu cumva să-l luăm drept un copil. Îmi trimisese la redacția ziarului regional „Lupta poporului”, odată cu un alt tânăr, și el elev, V.[asile] Balașca, astăzi inginer sau medic, câteva plicuri cu versuri. Și, ciudat, atunci mi se păreau mai împlinite versurile lui Vasile Balașca. Dacă-mi amintesc bine, lui Vasile Balașca i-am publicat ceva fără să intervin în text; versurilor lui Labiș în schimb le-am făcut unele corecturi… De-atunci înainte nu am mai avut prilejul să dau cursivitate sau sens unui vers sau unei strofe sub care era iscălit numele lui Nicolae Labiș. Tânărul, extrem de tânărul poet, a înțeles dintr-o dată și profund, aș îndrăzni să spun, a simțit cu toată ființa, profund și clar, poezia. Poezia, marea Poezie, l-a iluminat și l-a cucerit, i-a devenit soră geamănă. Și au crescut laolaltă. Și-au început să aducă în poezia noastră contemporană prospețimea vârstei lor, vibrația adâncă și puternică a inimii lor și, bineînțeles, lumina marilor și generoaselor idei ale epocii noastre. Labiș a intuit ca nimeni altul din generația sa ce înseamnă partinitatea încorporată idealurilor artei. De aceea Labiș a fost, este și va fi un mare poet al poporului nostru, versul lui înaripat și viguros fiind o unealtă de oțel și de aur în monumentele construcției României noi. Când l-am văzut pentru întâia oară însoțea un cor sindical din Fălticeni într-un turneu prin regiune. Corul făcuse un popas la Câmpulung Moldovenesc. Într-o pauză, în fața cortinei a ieșit un copil…; pur și simplu un copil – Labiș era scund de statură – care și-a recitat niște versuri. Știa să recite. Versurile, pline de avânt, pline de freamăt revoluționar, au cucerit sala. Aplauzele au răsunat îndelung. L-am căutat în culise, ca să-l invit la redacție, să-și dicteze versurile la mașină. Țin minte că atunci l-am întrebat: – Câți ani ai ? – Aproape 15… mi-a răspuns și sunt sigur că s-a ridicat în vârful picioarelor ca să pară mai înalt. Era în anul 1950. Participam, la Iași, la o plenară a scriitorilor moldoveni. Din delegația suceveană făcea parte și Nicolae Labiș. Într-una din ședințe, un oarecare critic a ținut să vorbească despre poezie. Labiș stătea lângă mine, urmărindu-l cu atenție pe vorbitor. Deodată a început să se frământe. – Ce-i, Niculăiță ? l-am întrebat. – Nu-s de acord ! mi-a răspuns privindu-mă pătrunzător. – Dacă nu ești de acord, ia cuvântul! l-am îndemnat. Expune-ți punctul de vedere. Lângă mine nu mai stătea un copil de aproape 15 ani, ci un coleg, un om matur, o personalitate. Ceea ce Nicolae Labiș ne-a demonstrat tuturor de la tribună. A vorbit cu dezinvoltură și miez, cu seriozitate și spirit analitic și noi îl ascultam atenți și uimiți. În plus, noi sucevenii, îl ascultam și plini de mândrie: era al nostru!…” Text stabilit și comunicat de NICOLAE CÂRLAN