Istețime canină

Patru personaje canine – nu le spunem potăi, pentru că este posibil să fim târâți prin judecăți de vreun tânăr ong atotștiutor și vindicativ pe motivul discriminării bietelor animale –, așadar patru nobili maidanezi își petrec zilele în zona clădirii direcției județene de statistică. Uneori îi surprinzi dezmorțindu-și oasele, de cele mai multe ori însă, pe întreg colțul către Aleea Trandafirilor se răspândesc în odihnitoare și lăfăitoare somnuri, ocupând cu leșurile lor mițoase tot trotuarul. Dacă îndrăznești să treci printre ei, mârâitul agresiv al unuia dintre ei (căci mârâie numai cel ce este, probabil, de planton) îți taie pofta de a le călca teritoriul și te face să o iei direct pe stradă.

 

Dacă însă îndrăznești, totuși, să le străbați teritoriul poți păți precum una dintre salariatele direcției județene de statistică, care a fost mușcată de una dintre potăi (o putem, credem, numi așa, după această ispravă). Durerii mușcăturii i-a urmat durerea injecțiilor antirabice, căci femeia n-a dorit să riște după ce a fost crestată de „bietul” animal. Biet, biet, dar deloc prost. Nici el și nici camarazii săi. Căci într-o dimineață, chemată de directorul instituției „gazdă”, o mașină a hingherilor se afla în curte cu misia de a prinde câinii agresiv adormiți. Nu i-a prins. Nu era nici un câine pe teritoriu, dispăruseră. Probabil că vreo miloasă domniță de la un ong milos i-o fi sunat pe dulăi, sugerându-le s-o șteargă din perimetru, altfel sfârșesc în lațul hingherilor. Dacă și-au pierdut telefoanele, atunci sigur caninele exemplare au simțit dușmanul și au întins-o prin zonă, nelăsându-se văzute și, bineînțeles, prinse. Dom’le, câinii ăștia devin pe zi ce trece tot mai isteți. Riscăm oare să ne întreacă?