Învățătorul Eugen Labiș, tatăl genialului poet Nicolae Labiș

Documente importante (apud Arhivele Istorice Naționale Centrale București. Fond Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor. Dosar nr. 207/1944, f. 4-8) dau la lumină date necunoscute din viața și activitatea profesională a lui Eugen Labiș, tatăl autorului poemului Moartea căprioarei, învățător și director la Școala Primară din satul Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Baia (în prezent, j. Suceava).

 

Este vorba de perioada cuprinsă între anii 1942-1944, când militarii români duceau lupte grele, contra celor din Armata Roșie, pentru recucerirea teritoriilor naționale pierdute (Basarabia, Herța, Bucovina). Aflăm că Eugen Labiș, sergent T[ermen] R[edus], contingent 1933, născut la 1911, în com. Găinești, j. Baia, de profesie învățător, a fost chemat în mai multe rânduri sub arme/la concentrare. Mai întâi, la 23 iulie 1942, în Regimentul 16 Infanterie (cu comandamentul la Fălticeni) și, ulterior, trecut la armata de operațiuni, în 20 septembrie 1942. Câteva luni mai târziu, la 10 ianuarie 1943, pleca de pe Front în concediu medical de treizeci de zile, iar, la întoarcere, la 12 februarie 1943, este repartizat la compania care se ocupa de verificarea efectivelor militare și lăsat la vatră până la noi ordine. Apoi este din nou concentrat, la 13 august 1943, și lăsat la vatră, la 19 septembrie 1944, la nicio lună după arestarea lui Ion Antonescu de către regele Mihai I, la 23 august 1944, și întoarcerea armelor spre Germania. Coroborate aceste informații inedite cu cele furnizate de Prof. D. Anghel-Costești – v. Labiș în Muscel (apud Gheorghe Tomozei. Moartea unui poet, 1972, p. 73-74) – dau consistență acelor zile tulburi de război, întregind atmosfera de sfârșit de an 1944/început de 1945 și explicând prezența lui Eugen Labiș lângă familia sa în satul Văcarea, com. Mihăilești, j. Muscel, unde avea statut de refugiat, când războiul, totuși, nu se încheiase. Este vorba de faptul că Eugen Labiș, cu soția și fiul, au luat parte cu asupra de măsură la organizarea serbării școlare de Crăciun și de întâmpinare a Anului Nou 1945, conform celor înscrise în procesul-verbal încheiat la 20 decembrie 1944: „obiceiurile din Moldova: capra, ursul, plugușorul au fost executate cu mult talent de d-nii învățători Eugen Labiș, C. Petruță și elevii Plăcintă, N. Labiș și Istrătescu. Pentru organizarea, executarea și buna reușită a serbării, din punct de vedere moral și material, au luat parte activă următorii: Profira Labiș, M. D. Ungureanu, Elena Eneia etc.” La 20 ianuarie 1945, Eugen Labiș fost pus la dispoziția Centrului Militar al județului Baia, întorcându-se acasă la Poiana Mărului cu întreaga familie, inclusiv cu ce a Elenei Eneia – sora Profirei. Nicolae Labiș va turna în versuri momentele revenirii: „În Fălticeni, ne-am întâlnit cu un om din sat./Ne-am suit în carul lui cel mare/Și-am desfăcut pe câmpul nearat/Drumul acesta depănat în inimă la plecare.// Veste s-a răspândit:/-Domnul profesor iarăși a venit!/Nu cum zicea vecinul c-a murit!//La școală, am găsit ferestre sparte și mine./Pirul crescut mare cât mine./Șerpii alunecau în salturi grăbite/Printre obuze și cartușe ruginite.” (După refugiu) Pentru ei războiul se terminase… nu și urmele lăsate. La 26 mai 1946, Eugen Labiș este șters din evidențele militare. Petiția inedită (pe care o reproducem) dovedește că Eugen Labiș, între concentrări, revenea la catedră. Așa se face că, în continuitatea serviciului, nu avea nici o întrerupere. La 1 aprilie 1943, împlinindu-i-se perioada de zece ani în profesie, corespunzătoare trecerii la gradația a II-a, consemna un alt spor de salariu. Întrucât cuantumul acestuia nu fusese prevăzut în bugetul pe 1943 al Inspectoratului Școlar Județean, pe motiv că petiționarul era concentrat în armată, Eugen Labiș s-a adresat în consecință superiorilor săi. În cele expuse, au fost rezumate cinci acte (impuse de traseul birocratic) care au stat la baza obținerii dreptului legitim ca învățător gradația a II-a. Noi le-am menționat ca atare conținutul, întregind portretul genialului poet Nicolae Labiș. MIRCEA COLOȘENCO