Dumitru DAVIDEL
Puțini dintre noi, comunitatea, mai luptăm împotriva uitării eroilor țării și mai cinstim memoria celor căzuți în Războiul de Independență, în timpul răscoalelor din 1907, în cele două războaie mondiale, la Revoluție, în ’89 și chiar mult mai încoace, în teatrele de operațiuni din Irak, Afganistan sau alte zone din care mulți soldați români nu s-au mai întors acasă decât bucăți, în cutii de plumb. „Când văd tricolorul românesc, mă ridic și mă descopăr în semn de prețuire pentru simbolul onoarei și datoriei față de patrie” Există în Suceava un om pentru care „Cultul eroilor” nu este doar denumirea unei asociații în cadrul căreia, de mulți ani, este prim-vicepreședinte. Este un crez. Este în Suceava un om care spune fără strop de emfază că: „mi-a intrat în sânge ca atunci când văd tricolorul românesc să mă ridic și să mă descopăr în semn de prețuire pentru simbolul onoarei și datoriei față de patrie”. Maistrul militar principal Dumitru Davidel, despre el fiind vorba, poate fi zărit întotdeauna acolo unde se întâmplă ceva legat de eroii neamului. În zi de lucru e la muncă, cu mânecile suflecate, construind, măsurând, instalând, sfătuind, alergând, făcând contabilitate. În zi de sărbătoare e în grupul oficialilor, de regulă printre ultimii din rând, în costumul prea larg pentru el, modest, blând, politicos, parcă scuzându-se că s-a nimerit în zonă. Dar această imagine de om domol este cât se poate de înșelătoare. Dacă și-ar propune azi să înalțe un bloc cu 10 etaje, clădirea ar fi gata în 3 luni, el muncind la ea efectiv, cheltuindu-și banii proprii pentru primele sau ultimele lucrări. Chiar dacă are 76 de ani, omul are o vitalitate și o încăpățânare ce pot trezi invidia sau admirația unor bărbați de 40 de ani. Mai presus de toate însă, suceveanul are „o căruță” de bun-simț și un munte de respect pentru haina militară, pentru eroii neamului și pentru amintirea lor. Davidel senior s-a născut la Sasca Mică în comuna Cornu Luncii. A avut 8 frați, dar în prezent nu mai trăiește niciunul. Mitruț a rămas devreme fără părinți și, luându-și viața în propriile mâini, a ales cariera militară, specialitatea auto. Școala tehnică militară a terminat-o ca șef de promoție și, vreme de 38 de ani, a fost un militar de încredere, corect, harnic și priceput, muncind în unități militare din Roman, București, Ploiești și Dumbrăveni. În toată cariera militară, a fost avansat de trei ori la „excepțional”, pentru modul devotat și cinstit cum și-a îndeplinit misiunile. S-a însurat la 26 de ani cu Arsinica, o tânără harnică, frumoasă, veselă, învățătoare în Sasca Mică, împreună cu care, peste doi ani, dacă vor fi sănătoși, vor sărbători nunta de aur. Ulterior și ea a lucrat în armată, la o unitate militară din Ploiești. Au împreună în băiat, Daniel, profesor de istorie, un băiat deștept, cald, tenace, devotat părinților săi. Doar subofițer fiind, cuvântul lui Davidel a contat în cadrul unei comisii permanente din care a făcut parte, ce trebuia să-și dea avizul privind folosirea tehnicii nou fabricate în România și care se testa de regulă în poligoanele de la Cincu sau Babadag. A fost un obișnuit al uzinelor de armament ale României, acolo unde se fabrica toată muniția Pactului de la Varșovia, dar în care românii știau că se fabrică doar frigidere sau mașini de cusut. Detașat un an la Romtehnica București, maistrul militar principal a avut misiuni specifice în Libia, Irak, Ciad, țări aflate în război și către care a executat mai multe misiuni de transport de tehnică militară. După cutremurul din 1977 a fost în miezul evenimentelor la înlăturarea dărâmăturilor din Capitală și nu poate uita nici astăzi imaginea Bucureștiului îndoliat, devastat de seism. După ce a ieșit la pensie nu s-a resemnat cu statul degeaba, iar în ultimii 17 ani a muncit la patron, unde este om de bază și de încredere. Ca și cum nu l-aș fi crezut pe cuvânt despre meritele lui profesionale, Dumitru Davidel a venit cu dovezi: ordine și medalii, diplome primite de el pe tot parcursul vieții, pe care le ține la loc de cinste. „Sofia Vicoveanca vine cu trăistuța de cântece, eu cu trăistuță cu distincții” glumește interlocutorul meu. O misiune asumată pentru tot restul vieții O singură distincție este însă mai importantă în inima lui decât toate. În urmă cu câteva zile, Dumitru Davidel a primit din mâna primarului de la Cornu Luncii, Gheorghe Fron, diploma de cetățean de onoare al comunei. „Am primit Ordinul Meritul Militar, Medalia Virtutea Militară, de la veteranii din Transnistria am primit Crucea Mareului Voievod Ștefan, am primit multe diplome de excelență și multe altele, dar cea mai strălucitoare distincție este pentru mine acest titlu. Am fost emoționat și m-am bucurat mult pentru el, pentru că munca pe care am desfășurat-o de-a lungul a 10 ani a fost astfel recunoscută” a explicat militarul. Ce s-a întâmplat însă în urmă cu 10 ani? În numele eroilor patriei, Dumitru Davidel și-a asumat o misiune pentru tot restul vieții. „Am văzut că monumentul din satul meu, Sasca Mică, nu era într-o stare care să facă cinste comunității. Era ca o durere pentru mine. Am hotărât să mă implic și am pornit la reabilitarea lui. Majoritatea cheltuielilor cu lucrările au fost din bani proprii și asta pentru că am avut parte de înțelegerea familiei. În loc să folosim banii pentru o treabă, i-am cheltuit la monument. Am mai găsit apoi câte un sponsor, câte un om de bine, dar cel mai mult a fost din contribuție proprie. Pe rând, pas cu pas, au fost construite două platforme betonate, am refăcut din temelie monumentul, am ambientat cu două tunuri de artilerie, am împrejmuit cu gard cu lanț. La sfințirea monumentului, în 2003, a participat și ÎPS Pimen și am avut o mare bucurie sufletească pentru că era prima dată când o față bisericească de cel mai înalt rang venea la Sasca Mică. Atunci mi-am promis că nu mă voi opri acolo” a mărturisit omul. Și Dumitru Davidel s-a ținut de promisiune. Monumentul de la Păiseni – un an de muncă și o mulțime de bani cheltuiți din buzunarul propriu Odată ales prim-vicepreședinte al Asociației Cultul Eroilor, funcție pe care o are și în prezent, el a putut pune în practică promisiunile și din această calitate. Nimic de circumstanță însă. Niciun gest, nicio treabă, niciun ban n-a fost cheltuit de Mitruț Davidel pentru că dădea bine. Nu a fost nici în căutare de capital politic, nici în căutarea vreunui beneficiu material. Ba din contra, omul a pus la bătaie, la greu, dar fără niciun regret, banii familiei. Seniorul de 76 de ani a realizat toate din suflet, din credință de neclintit că cinstirea eroilor de ieri, dar și din zilele noastre, reprezintă o datorie sacră. Și a continuat să povestească… „În 2007, eroul Ioan Grosaru, din Păiseni, și-a pierdut viața în Irak. Rămășițele lui au fost aduse cu avionul la Aeroportul Salcea și primite cu onoruri militare. Dincolo de aceasta, pentru familie, pentru colegii lui din Batalionul «Scorpionii galbeni» din Timișoara, pentru consătenii lui, pentru toată lumea care a venit atunci să-l onoreze, era un moment deosebit, greu, dureros. Am obținut să-l înmormântăm pe erou la Păiseni, la marginea pădurii, la poalele unei coline, aproape de troița satului. În jur erau numai cioate. Atunci v-am spus și dumneavoastră că voi face tot posibilul să-i facem un bust acestui băiat tânăr și curajos. Și uitați că sănătatea m-a ajutat și am reușit ca pe acel loc să construim un ansamblu monumental. Mi-a luat aproape un an să fac asta. Câte 2, 3 zile pe săptămână eram la Păiseni, ca lucrările să curgă. Am avut oameni de mare ajutor care mi-au oferit materiale de construcție, dar cel mai mult a venit din partea Romtehnica București. Generalul Nemeș, care mă cunoștea din misiunile pe care le-am avut în străinătate, mi-a obținut o sponsorizare de 120 de milioane de lei vechi. Alți oameni buni mi-au mai dat, unul două «cife» de beton, altul mijloace de transport ori de câte ori am avut nevoie, altul câte un mic ajutor financiar. Drept că, la înmormântarea eroului, multe persoane și-au declarat susținerea pentru intențiile mele: conducerea județului de atunci, șeful de Stat Major de la acea vreme și alte câteva persoane cu putere au spus în discursuri că ușa lor va fi mereu deschisă. Dar vedeți dvs., când am început să apelez la ei și am bătut, ușa lor nu s-a prea deschis. În total, lucrările au ajuns până la urmă la aproape 320 de milioane și vă spun din nou că dacă n-aș fi avut și aici înțelegerea și susținerea soției mele, a băiatului meu Daniel pentru banii cheltuiți din bugetul familiei, nu aș fi putut încheia treaba la care m-am angajat. Ei, după ce monumentul a arătat exact cum trebuie să arate, adică la nivelul de demnitate al unui erou, au început să aprecieze munca noastră și oamenii din sat. Mă întâlneam cu ei și îmi spuneau că am făcut un lucru frumos, cu care se pot mândri” a încheiat Dumitru Davidel povestea monumentului din Păiseni. În cultul eroului Ioan Grosaru, el parcursese însă doar o parte din drum. Deși Mircea Geoană, președintele Senatului de atunci, poposise la Păiseni pentru un moment de reculegere și promisese ajutorul său în problemă, tot Arsinica și Dumitru Davidel au fost cei care a suportat financiar și editarea a două volume de poezie a lui Ioan Grosaru, „Pasărea de ceară” și „Chemare din necunoscut”. Versurile, cu valoare artistică reală, născute din frământările și bucuriile unui soldat cu suflet complex și sensibil, s-au bucurat de mare succes în rândul simplilor iubitori de poezie, dar și al celor care atestă valoarea unei opere. Exemplare din cele două cărți au ajuns în Afganistan unde se află în prezent colegii eroului din Păiseni, la Muzeul Militar Central unde, tot din încăpățânarea lui Davidel, Ioan Grosaru are vitrine dedicate vieții și carierei lui, la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc, la reviste militare, care au publicat în paginile lor din conținutul cărților. Tot Dumitru Davidel a întreprins demersurile ca școala din Păiseni să poare numele eroului ucis în Irak, iar în școală a amenajat o expoziție permanentă cu obiecte personale, documente, ținuta militară, schije din TAB-ul lui Ioan Grosaru care a explodat în Irak, ordinele și medaliile lui, articole din ziarele care au scris despre tragedie. „Când eu n-am să mai pot, va prelua misiunea băiatul meu, Daniel” Au apelat la primvicele „Cultului Eroilor” și localnici din satul Mitocaș. Eroul Vasile Blaga era îngropat în cimitirul localității și nimeni nu-și mai amintea de meritele lui. Din banii lui Dumitru Davidel și cu sprijinul col. (r.) Neculai Niga, prim-vicepreședinte al Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere Suceava, eroul Vasile Blaga are astăzi un monument frumos și cinstirea care i se cuveneau. La fiecare monument construit sau refăcut prin contribuția comunităților din Grămești, Putna, Bogdănești, Râșca, Dumbrăveni, Mălini etc., Dumitru Davidel a fost prezent și, dacă a putut ajuta într-un fel sau altul, a făcut-o fără ezitare. Pe lângă aceste activități, el colaborează cu diverse publicații militare naționale, dar în mod activ la „Plăieșii”, revista editată de Asociația Cultul Eroilor Suceava. „Din păcate, generația de azi nu mai face ce trebuie pentru onorarea eroilor neamului. Când le atragem atenția că aici cade o cruce, că acolo sunt niște eroi, dar nu se mai văd numele pe placă, că acolo a prins mucegaiul, autoritățile locale spun că n-au fonduri. Eu cred că nu le mai pasă. În ce mă privește, am declarat deja când am primit diploma de cetățean de onoare: caut, cheltuiesc și umblu. Caut și umblu să găsesc noi locuri unde pot ajuta la ne-uitarea eroilor noștri. Cheltui pentru că am o familie deosebită, care m-a înțeles. Când eu n-am să mai pot, va prelua misiunea băiatul meu Daniel, în care am deplină încredere” a încheiat seniorul.
Comentarii