Gara Radauti
Acum, însă, multe dintre aceste localități încearcă să-și recupereze gările, iar pasiunea pentru trenuri, mai ales în zonele turistice, revine. Calea ferată care duce de la Suceava la Putna este unul dintre cele mai frumoase trasee din lume. Nu mi-e frică să pronunț această frază, am călătorit mult prin lume. Faptul că pe această porțiune nu mai circulă acum niciun tren este o imensă pierdere pentru Bucovina precum și pentru patrimoniul nostru istoric și afectiv. Într-o bună zi această minunată regiune a țării va cheltui infinit mai mult pentru a repune în funcțiunea această cale ferată, dacă ea va fi lăsată în continuare în paragină și abandonată bălăriilor și neantului afectiv. Acest articol este o pledoarie pentru salvarea uneia dintre arterele noastre vitale prin care nu mai circulă sînge: traseul Suceava – Putna. Salvarea ei înseamnă o investiție în viitor. Acum cîțiva ani niște oameni inteligenți, talentați și sufletiști au făcut să circule pe traseul respectiv un tren de modă veche… Succesul a fost enorm, a fost ca un dar, ca o bucurie a sufletului. Inițiativa trebuie reluată, potențialul ei economic rămîne intact. Nu pentru că aș fi scriitor, ci pentru că sunt rădăuțean aud cum calea ferată care traversează orașul meu strigă după ajutor. Gara aflată într-o stare de abandonare strigă și ea după ajutor, cere puțină atenție, cere de fapt să i se recunoască faptul că face parte din sufletul orașului. În acea gară în care nu se mai vînd bilete și nu se mai agită nici un impegat de mișcare au rămas, sedimentate pe peron și în aer, în șinele de cale ferată și în traverse, milioane de gesturi umane și de cuvinte, de gînduri și de emoții, de speranțe și de vise. Gările se vor răzbuna pe noi dacă le lăsăm să moară. Nu sunt profet, dar sunt scriitor și simt anumite lucruri poate mai repede decît alți oameni, mai puțin obișnuiți să asculte ce spun pietrele, ce povestește aerul, la ce se roagă șinele de cale ferată abandonate. Cînd mă plimb pe persoanele pustii ale gării de la Rădăuți aud parcă din nou pufăitul unei vechi locomotive cu aburi și cuvintele febrile ale celor care își iau rămas bun. Cîte întîmplări umane nu sedimentează în memoria ei o gară! Toți acei oameni care se duceau la lucru, uneori cu trenuri teribil de matinale, toți acei adolescenți care se duceau să dea examen la facultate, toți acei rătăcitori care se întorceau acasă de sărbători… Mii de situații, mii de destine, mii de intersecții emoționale au rămas sedimentate în memoria gării de la Rădăuți. Gara a fost punctul de plecare a mii de călători care se duceau la întîlnirea cu destinul… Cine trece printr-o gară care moare și nu-i simte strigătul înseamnă că are sufletul de piatră. Ceea ce nu este o fatalitate, piatra poate fi și ea, prin dialog, prin teatru, îmblînzită, umanizată. Iată de ce una din piesele mele, „Occident Express”, se joacă astăzi în Gara de la Rădăuți. Am scris de data aceasta „Gara de la Rădăuți” cu majuscule. Pentru că merită. Vom transforma, pentru o seara, acest loc în Teatru. Pentru o piesă pe care am scris-o la cererea Teatrului Național din Craiova și care s-a jucat în trenuri și în mai multe gări din Europa. Era normal să „manevrez” pentru a aduce această prestigioasă instituție culturală, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, și la Rădăuți. În acest oraș unic în lume unde calea ferată trece chiar prin mijlocul urbei și taie în două chiar și cimitirul… Pentru mine, calea ferată care trece prin orașul Rădăuți este axa de simetrie a lumii. Iar trenurile care treceau cîndva prin orașul meu natal îmi lipsesc enorm. Trenul, ca spațiu de socializare, de dialog, de vis, ca mijloc ecologic de deplasare… trenul ca deliciu spiritual, nu trebuie lăsat nici el să moară. Nu îmi fac griji, într-o bună zi oamenii se vor trezi din delirul lor comercial și capitalist și vor învăța din nou să privească și la stele, și la trenuri, și la poezie. Nu e totul pierdut, pentru că acest spectacol în Gara de la Rădăuți n-ar fi fost posibil fără o imensă complicitate din partea multor oameni… Personal, fac parte dintr-o generație pentru care trenul a însemnat o formă de evadare, un miracol tehnologic, o aventură umană. Doi oameni într-un compartiment nu rămîn niciodată muți, încep să-și vorbească, iar cînd sunt trei sau patru începe un adevărat cenaclu literar și civic. Trenurile ar merita scrierea unor tratate, despre cum sunt ele nu numai mijloace de transport, ci și spații publice de dezbatere, de descoperire reciprocă. Să nu-mi spuneți că același lucru se întîmplă într-o mașină, ar fi păcat să aducem o astfel de insultă domnului TREN. Celor care citesc aceste rînduri le mulțumesc că mi-au acordat timp. Substanță atît de prețioasă în zilele noastre. Și din nou, mă gîndesc la trenuri… Timpul trenurilor nu a trecut. Ele vor reveni în viața noastră, ca niște comete, în momentul în care ne vom trezi. N-ar fi rău însă să ne trezim începînd de astăzi.
Comentarii