Calea inversă

Sunt voci care afirmă (acuzator oarecum sau direct) că Biserica Ortodoxă este (extrem de) conservatoare. Ceea ce este profund adevărat, însăși existența ei de zeci de secole datorându-se respectării neabătute a rânduielilor pe care se întemeiază. Există chiar convingerea în rândul călugărilor că ei și mănăstirile lor, făcând ascultare perpetuă, au păstrat credința ortodoxă în starea ei primară, ea nenumindu-se în van dreapta credință. În pofida acestei impresii/acuzații de conservatorism, în Adunarea Națională Bisericească s-a afirmat de mai multe ori, de către ierarhi mai mici sau mai însemnați, că mersul lucrurilor în materie de zidire de noi biserici trebui să fie acela al înmulțirii lor atât cât este necesar.
 

Dumitru TEODORESCU

Iar dacă necesitate înseamnă apropierea păstorului de oile sale, numărul bisericilor trebuie să crească până când fiecare comunitate va avea preotul ei. Numărul enoriașilor trebuie să fie unul rezonabil. În ce privește înființarea de noi eparhii, multe voci optau pentru soluția grecească, ce presupune, în variantă românească, o episcopie pentru fiecare județ. Așadar, Biserica neconservatoare, adaptându-se vremurilor, găsește cu cale să se apropie de casa, de familia, de sufletul fiecărui enoriaș, sensul slujirii fiind grija față de toate oile turmei păstorite. Evident deci, calea propusă nu este deloc conservatoare, ba e aproape democratică, căci astăzi, dacă nu vii la chemarea clopotului, vine popa la tine. Biserica rămâne locul unde se întâmplă toate cele ce trebuie să se întâmple, dar credința trebuie să înmiresmeze și pe cel prea mic ca să ajungă acolo, și pe cel prea vârstnic, și pe cel neputincios și pe cel potrivnic, dar capabil de adus pe calea cea dreaptă. Dar, în timp ce „conservatoarea” de Biserică acceptă realitatea și încearcă să se apropie cât mai mult de credincios, spre folosul acestuia, puterea administrativă ia calea inversă. Ea se îndepărtează tot mai mult, în temeiul filosofiei globalizării, de cetățean, mutându-se astăzi de la județ la regiune, mâine – de la regiune la federație, iar de acolo direct la Roma, că acolo este, nu?, capitala lumii. Sau a fost… Și ne vom privi aleșii cu mâna streașină la ochi, bănuindu-le prezența în zare, atât de departe încât nici samă nu ne vor da, nici ajutor de la ei nu vom avea. Regionalizarea aceasta este până la urmă rodul unei nesăbuite filosofii, foarte actuală: în timp ce părinții ne pleacă peste munți și văi, noi rămânem acasă cu bunica. Sau singuri, prea mici ca să ne purtăm de grijă.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: