Un nou roman interesant și frumos

Nu cunosc un scriitor de azi mai productiv decât Constantin T. Ciubotaru. Ca și în alți ani, la numai câteva luni a venit în fața noastră cu un nou roman, intitulat, cumva protestatar, „Suntem Cobaii dintr-o Falie de timp” (Editura Singur, Târgoviște, 2013).

 

Nu de mult îmi mărturisea că parcă încă n-a spus ce trebuia și, înfruntând dezamăgiri, mai încearcă să spună. Motivează că este și el suflet din sufletul neamului lui, are mândria de a lupta pentru ce crede, că poate oricând să se uite în oglindă fără a se rușina. „…Cobaii…” este strâns legată de „Securiștii au fost extratereștri”, dar, din unele puncte de vedere, este mai frumoasă. Trezindu-se între vis și semne de realitate, află de la o doctoriță că se află într-un sanatoriu din Cipru, că, identificat după documente ca scriitor, este izolat și protejat de acte inumane ale securității. Descoperă apoi că locul unde a fost transportat este Oceania, din vechea Atlantidă, unde, după transplanturi necunoscute, locuitorii acesteia trăiesc, ca și extratereștrii, fără calvarurile de la noi. Întinerit prin incerte operații, este înconjurat de tinere localnice (una venită din Franța), beneficiază de învigorare, trece de la nostalgia după sat la confesiuni condimentate cu glume și alte vorbe de duh care îl fac tot mai îndrăgit. Simpatizantele lui i-au decodat memoria afectivă, iar darul lui autoreferențial le-a contaminat spiritual, au loc dialoguri lungi tachinătoare și reflexive (el vrea să-și realizeze „visele sădite de părinți”, investind o invidiabilă psihologie de „răpitor” fin) care le determină jinduirea sentimentelor, la modul lor de viață nesolicitate. Povestindu-le la cerere despre locurile, istoria, oamenii, obiceiurile, miturile și jertfele naționale, le captivează, le stârnește interesul pentru a le studia, a-i cunoaște toate cărțile, îi asigură toate condițiile pentru retipărirea lor, instaurându-se o nouă armonie cu amprenta românească pură pe acest tărâm. Mai mult, ele ar dori un experiment: înlocuirea reciprocă a locuitorilor din cele două țări, darea mâinii celor două civilizații. El este mult invitat în alte locuri să se manifeste ca scriitor, fiind în vogă. După o mișcare tectonică apărând o insulă în Oceania, autoritățile i-o încredințează lui ca proprietar și hotărăsc, împreună cu diverși specialiști, înființarea unei țări ca a lui. Trecerea de la real la ireal, în SF, este frecventă. Descoperirea că are aceeași civilizație cu ciprioții îl bucură. Povestitorul se află în frecvente ipostaze ale sinelui adevărat și ale creativității, omenescul lui cuceritor le imprimă mai mult sau mai puțin pe colaboratoarele și îndrumătoarele autohtone, dar, după 1989 „democrația” celor de „acasă” se lăbărțează în toate năravurile și viciile „crescute” din istoria zbuciumată și famată, zădărnicind și organizarea Neodaciei. El se întoarce în țara sa și încearcă civilizarea concetățenilor, scoaterea lor din indiferență, „spălarea” de trecutul sclaviei prin reconstrucție generală, dorind să le exprime specificul, care trebuie să fie curat patriotic și internaționalist. Cartea este scrisă cu multă însuflețire și cu dorința de reabilitare a umanității românești, are foarte multe pagini lirico-eseistice, de nuanțare și plauzabilizare a numeroase reinterpretări de istorie, de etică și de civism, mai nimic nesituându-se în utopic, mai totul tinzând spre înțelepciune și încredere de sine, de românism necontrafăcut. Ca în toate cărțile sale, întâlnim jocuri de cuvinte, invenții lexicale, iar în ultimele zeci de pagini, noi texte ritmate și rimate, toate într-un suflu de la inimă spre minte, de la știut la neștiut, de la obișnuit la neobișnuit apt a fi obișnuit și la noi. De asemenea, ca și în celelalte cărți, e greu de găsit cel mai reprezentativ pasaj pentru incitare la lectură. Încercăm recomandarea portretelor omului de la munte și celui de la câmpie (p. 167) și imaginea unor manifestanți aruncători cu pietre: „Pietrele au făcut jumătate de semicerc și s-au întors la cei care le-au aruncat, încă rămași cu mâinile în poziția de discobolist. Apoi acei oameni s-au înălțat în aer, parcă ținând pietroiul în poziția de aruncare…”