Rostul șanțului vertical

„Cârtița nu duce dorul răsăritului de soare” (Saadi)

 

Oscilând între un „Prin noi înșine” tot mai palid și „Doamne, miluiește!” tot mai rutinier, gândirea celor care vor să ne facă viața fericită are o manifestare concretă care se conformează principiului biblic „Cei din urmă vor fi cei dintâi” (Mat. 20,16); în cazul nostru depinde din care poziție a clasamentului începi. Despre partea a doua a versetului ne-au convins alți artizani, mai mari și mai comisari, că situația este sub control: „Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”. Cine este vinovat că noi ne deplasăm călcând strâmb pe drumul drept? Că nu ne putem hotărî asupra locului în care se află izvorul fericirii, mai aproape de marile virtuți sau de micile păcate. Chiar este greu, sunt oameni cărora dacă nu le spui ceea ce vor să audă se enervează, se ceartă sau tac, o discuție cu ei nu poate avea loc. Poate era bine dacă nu se aducea în domeniul politic atitudinea galeriilor de pe stadioane; ideea că tot ce fac „ai noștri” este bine și tot ce fac „ai lor” este rău nu reușește decât să prelungească perioada de vânătoare, nu de vrăjitoare, aceea a fost cândva și nu la noi, ci în spațiul în care nu prea încăpem acum. Este vorba de vânătoarea de funcții, scaune și mai ales fotolii, că până la urmă… fericiți cei cu funcții de conducere și atribuții de control, că a lor este ceea ce este, pentru noi rămâne ceea ce va fi, dacă va mai fi. Banii colectați cu căldarea nu lasă urme contabile, iar dacă vreun Don Quijote încearcă marea cu degetul, adică să-i verifice adâncimea, că pentru salinitate ar merge testul, va fi pus la punct de un monstru aproape mitologic format din mai multe hidre cu un singur cap. Și gata. Se mai poate organiza o potemkiniadă cu titlu oneros, în urma căreia mireasa reeșapată poate merge cu fruntea sus și râzând cu gura până la genunchi de poporul cel cu sufletul bolnav de deznădejde, care privește în portofel ca în mormântul deschis al ultimei speranțe. Alții au mult? Da, „fără număr” este un fel de infinit exprimat în limba masculilor ale căror femele au în poșetă bastonul de „teveblondă” și asta de la o vârstă dubios de tânără. A avea suficient creier și inima poziționată corect nu este, în toate cazurile, suficient, mai trebuie și educație. Nu toate fațetele învelișului nostru național strălucesc și nu le putem ascunde pe cele care nu ne convin. Se fac și se desfac alianțe, moda realegerilor cu candidat unic nu a dispărut, iar separările seamănă a „adio dar rămâi cu mine”. „Șpaga (spunea Thomas de Quincey) este moartea întregii moralități”, la noi, acum, împotriva ei se revarsă avalanșa nemiloasă a acțiunii reprezentanților dreptății sociale. Să sperăm că nu se încalcă prevederea din „Dreptul roman” potrivit căreia „Nimeni nu poate fi judecător în propria cauză” și să nu uităm că Robespierre și Saint Just au sfârșit în compania aceleiași ghilotine la care pre mulți au mai trimis. Relansarea economică nu poate fi construită din speranțe deșarte, austeritatea ar fi dat rezultate la nivel de individ, la scară macroeconomică a limitat absorbția ofertei și de aici până la ceea ce s-a realizat a fost un mic pas. Nu are rost să detaliem, sunt noțiuni de abecedar economic, probabil și la ei se învață mai puțin, sper că absolvenții lor știu, cel puțin, tabla înmulțirii. Omul, posedând coplata în plic și consultat de un sobor de medici, poate fi scos din boală; la nivel de țară sau de continent e mai greu și durează. De când cu scandalul cărnii de cal, mă tem că nici Diavolul nu mai are copita despicată.