Istoria, timpul nu mai au răbdare

Istoria se învață și se trăiește, întreținându-i lucrarea. Fără ea nu poți medita asupra a ceea ce s-a săvârșit în timp, în afara ei nu poți viețui. De aceea, cred, am reținut cândva un gând purtând înțelepciunea lui M.Kogălniceanu: „După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria”.

 

Spațiul geografic în care ne aflăm și îndeosebi Suceava ca așezare au acoperit bătrâne file de cronică. Din acestea vin către noi mărturii despre fapte de neuitat ale unor iluștri voievozi, despre cetăți apărătoare de fruntarii, despre biserici, datini, strategii, diplomație, biruințe etc. Aici, istoria – o avem în vedere, acum, pe cea din veacurile trecute – te obligă. În primul rând s-o evoci, s-o respecți. Din această datorie ce apasă (cu precădere) pe umerii celor care respirăm, care trăim în Suceava, s-a născut nu cu multe decenii în urmă ideea ridicării unor monumente de artă înfățișându-i pe câțiva dintre domnitorii moldavi. Între ei – Petru I Mușat. Cel de numele căruia sunt legate mutarea – în a doua parte a veacului al XIV-lea – a capitalei Moldovei de la Siret la Suceava, începuturile faimoasei zidiri pe care o reprezintă Cetatea de Scaun, cele ale Cetății Șcheia, primele construcții ale Curții Domnești ș.a. Am pomenit doar câteva repere – să le spunem… mușatine – din perimetrul localității. Nu și din cele (multe) de altă natură care atestă rolul marcant al Domnitorului în istoria Țării Românești Moldova. Toate, suficiente pentru ca, în centrul Sucevei, în apropierea Casei de Cultură a Sindicatelor, să se ivească în 1976 – avându-l ca autor pe Paul Vasilescu – o splendidă statuie executată în bronz, reprezentându-l pe Petru I Mușat. O lucrare de artă expresivă, gestul brațului stâng al Domnitorului spunând, parcă : aici, pe acest loc, să fie capitala Moldovei. Și a rămas la Suceava scaun de domnie peste 176 de ani. Viața monumentului nu a avut însă liniște. Destul pentru ca să ne cuprindă rușinea. În noaptea de 18 spre 19 mai 1991, un act de vandalism s-a încheiat cu furtul sabiei (are 70 kg) voievodului mușatin. Făptuitorul – un individ cu mintea strâmbă, nici până acum cunoscut. Ziarul „Crai nou” a găzduit în numărul său din 20 iunie 1991, sub semnătura Doinei Cernica, nota intitulată „Oameni și statui”, în care semnala că sabia lui Petru I Mușat „n-a mai apărut”. Cu două zile mai târziu (22 iunie), aceeași cunoscută ziaristă a oferit tiparului (tot în „Crai nou”) articolul „Cu sprijinul unui cititor, sabia lui Petru Mușat descoperită de ziarul nostru”. Redacția fusese anunțată telefonic în privința locului unde se afla sabia: centrul de colectare a deșeurilor nr.14 de pe str. „Nicolae Labiș” din municipiul Suceava. Atunci dispăruse sabia Domnitorului. Ea a fost, în scurt timp, pusă la locul știut de admiratorii monumentului. În 2010 a dispărut întreaga statuie. Cu tot cu piedestal. „Întâmplarea” s-a derulat sub bagheta municipalității, cu deplin consimțământ. Deschiderea șantierului pentru construcția garajelor subterane și modernizarea pieței centrale impuneau decizia oficialităților locale. Statuia a fost transportată în curtea unei construcții din apropierea Cimitirului „Pacea”. Se „odihnește” acolo, lângă câteva tomberoane și netrebuitoare rămășițe ale unei schele de lemn (depunem mărturie imaginile alăturate). După aproape trei ani, „hărmălaia” din zona cu cea mai largă deschidere spre lumină a Sucevei s-a încheiat, garajele subterane și-au primit oaspeții motorizați, terenul de deasupra lor a fost înveșmântat în răceala granitului cenușiu. Lipsa statuii lui Petru I Mușat echivalează în acest peisaj cu un gol. Istoria din veacuri nu mai are aici culoare, vibrație, puterea mărturisirii printr-o creație artistică. Locul a devenit mai sărac. Îmi imaginam că în acest caz nu poate fi posibilă uitarea, că nu va dura mult și monumentul va fi readus, chemând din nou privirea și venerația, dacă nu de pe același amplasament, de pe un altul (poate mai potrivit, cu o mai generoasă vizualitate), aflat pe aproape, în același spațiu din centrul urbei. Dar se vede că nepăsarea își face datoria. În preocupările edililor nu mai intră, cu prioritate, soarta cunoscutei statui. (S-a trebăluit cu grabă, în schimb – nu fără oarecari cheltuieli, fiindcă a fost deranjată pe câțiva mp lucrarea executată în granit – la amenajarea „terenului” pentru amplasarea unor umbrele sub care să înflorească profitabilul comerț…). Au apărut, ca urmare, cu bun temei, opinii iritate. Acestea nu onorează Primăria Sucevei, instituție care face și… desface în materie de urbanism. Unele din ele au devenit publice. Cum a fost cea a domnului Aurel Buzincu, directorul Direcției pentru Cultură a Județului Suceava, rostită cu ceva vreme în urmă la un post local de televiziune. Pledoaria a fost convingătoare, cu argumente pentru necesitatea scurtării provizoratului, pentru grabnica stingere a impietății săvârșite față de memoria unuia dintre bărbații de stat de care se leagă destinul istoric al Sucevei. Fiindcă, iată, cei îndrituiți să vegheze, între multe altele, la neștirbirea respectului față de istorie, contrazic parcă – păcat! – adevărul pe care l-am deslușit în următoarele rânduri din cartea „Petru I Mușat”, semnată de Vasile Demciuc și publicată în 1988: „… cu cât ne îndepărtăm mai mult de veacul în care Petru I Mușat și-a desfășurat activitatea, cu atât mai mult suntem mai aproape de el, cu atât mai mult umbra sa este mai măreață și amintirea sa mai vie, îmbrăcând an de an vârstele și emblemele timpului”. Prin atitudinea moleșitoare, de risipire, de pierdere a vremii în punerea statuii Domnitorului în rosturile sale firești, pentru care a fost creată, se probează lunecarea (de neiertat) spre alte orizonturi de înțelegere a valorilor, a istoriei. Neîndoios, păgubitoare. Întrucât, parcurgându-l în acest chip, sub aripa lentorii, drumul este de îndepărtare, nu de apropiere de luminatul Mușatin, care a inspirat abordarea monumentală ce lipsește acum din spațiul central al Sucevei. Încotro mergeți, domnilor? E momentul dezmeticirii! Istoria, timpul nu mai au răbdare.