Ponțiu părăsi fără întârziere sala de judecată și veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui, zicând cu lacrimi: – Pentru tot ce ți-e mai drag și mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaș la vărsarea sângelui Acestui neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu cel nemuritor. Eu l-am văzut în vis în această noapte înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea care tremura în fața Lui și, printre nefericiții aceia care au fost aruncați în flăcările Gheenii, eu am recunoscut fața acestora, care cer acum moartea Lui ! O, crede-mă, că o singură picătură al acestui sânge va desemna în veșnicie osândirea ta!” – Tot ce se petrece acum, mă înfricoșează și pe mine singur, îmi răspunse Ponțiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane este de un număr foarte redus și ca atare o asemenea apărare este foarte slabă, față de acest popor, care este înțesat de demoni. Nenorocirea ne amenință și asemenea judecată este întocmai ca a Evmendiților, de unde se așteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Liniștește-te Claudio! Mergi cu copilul în grădină, ochii tăi nu sunt creați pentru a privi această scenă sângeroasă. După cuvintele acestea, el a ieșit și m-a lăsat singură și eu am căzut în descurajare și jale. Iisus era încă mereu ținta tuturor batjocurilor și a maltratărilor la judecata din partea mulțimii și a soldaților brutali, patimile lor se aprindeau și mai mult din cauza răbdării lui nemărginite. Ponțiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, țipetele, La moarte, la moarte răsunară mai asurzitor ca mai înainte. După o veche tradiție, Guvernatorul elibera la timpul Paștelui, un condamnat la moarte ca semn al facerii de bine și al grațierii. În această faptă dumnezeiască, Ponțiu se adresă poporului, văzând în acest obiect un mijloc de a-L elibera pe lisus. Deci Ponțiu întrebă pe popor cu glas tare: – Pe cine să vă eliberez pentru sărbători, pe Varava (Baraba) sau pe Iisus numit Hristos? – Liberează-l pe Varava, strigă mulțimea. Varava era un tâlhar și un omorâtor, cunoscut în toată împrejurimea din cauza cruzimilor săvârșite de el. Ponțiu întrebă din nou: – Dar ce să fac cu Iisus Nazarineanul? – Să fie răstignit, strigară ei! – Dar ce rău a făcut el? Cu și mai multă furie ei strigau: Să fie răstignit! Ponțiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creștea mereu și lui Ponțiu i se părea că este amenințată autoritatea sa și autoritatea romană, pe care el o apăra așa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai foarte puțini dintre militarii localnici depuseră jurământ semnului nostru de vultur. Tulburarea creștea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-a fost o furtună așa de zgomotoasă a circului, niciodată încăierările din Forum n-au avut atâta influență asupra auzului meu. Nicăieri nu se vedea liniște. Liniștea deplină se găsea numai pe fruntea victimei. Maltratările, batjocurile, disprețul general și moartea chinuitoare, nimic dintre acestea n-au putut întuneca acea privire cerească și luminată. Acei ochi care dăduseră viață fiicei lui Iair priveau la chinuitorii săi cu un reflex nedescris de pace și iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie și spiritul, mi se părea mie, se înălța către Tronul Celui nevăzut ca o flacără curată pentru arderea de tot. Judecătoria era plină de poporul care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la Muntele Sion, unde era ridicat templul, și până în fața Pretoriei, și în fiecare minut se adăugau glasuri noi, la acel cor al infernului. Bărbatul meu, obosit și amenințat, a fost silit să cedeze în cele din urmă. Spălarea lui Pilat, o, ceas fatal al pierzării?… Ponțiu se ridică. Pe fața lui se descrie îndoiala și groaza morții. Își spălă mâinile în chip simbolic, în ligheanul cu apă, zicând: Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept ! – Să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri, zbieră nefericitul și nebunul de popor care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii turbați îl răpuseră. Eu am petrecut cu ochii mei jertfa care era condusă la înjunghiere… deodată ochii mi se întunecară din cauza bătăii de inimă, mi se părea că viața mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare și condusă la o fereastră care privea în curtea Tribunalului. Eu m-am aplecat și am văzut urmele de sânge vărsate. – Aici a fost bătut cu biciul lisus Nazarineanul, îmi spunea una din roabele mele. – Acolo L-au încoronat cu spini, spunea altă roabă, soldații l-au batjocorit zicându-i Regele Iudeilor, lovindu-l peste față. – Acum El își dă sufletul, spuse o a treia roabă. Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea ca un cuțit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulțiră întristările mele, suferințele ce le simțeam în pieptul meu. Am simțit că s-au întâmplat evenimente supranaturale în nenorocita zi de astăzi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri și înfricoșători de diferite forme, pluteau deasupra pământului și din atingerea norilor se descărcau fulgere care aduceau ecoul tunetelor. Astfel, orașul cel plin de zgomot se liniști ca pus pe gânduri, în tăcere, ca și când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază de nedescris îmi opri privirea către un punct. Când am strâns la piept copilașul meu eu așteptam ceva fără ca să știu ce. Pe la ceasul al nouălea din zi (15, n.n.) întunericul se îngroșă și un puternic cutremur de pământ a zguduit totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii și stihiile se prefac în haosul primitiv. Eu m-am lăsat la pământ. În acel timp, una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea palidă, disperată și cu ochii speriați strigă: – A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunță aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor, s-a despicat în două de sus până jos. Vai de sfântul locaș! Se spunea că multe morminte se deschiseră și mulți au văzut drepții înviați, care fuseseră despărțiți de mult din Ierusalim, profeți și preoți din timpul lui Zaharia care a fost ucis în templu și până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morții ne prevesteau mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândește ca o flacără, ziceau unii. Când am auzit aceste cuvinte mi se păru că îmi pierd rațiunea ! M-am ridicat și aproape că abia îmi târam picioarele, am ieșit la scări, aici am întâlnit pe sutașul care luase parte la maltratarea lui lisus. El era un viteaz încărunțit și prea oțelit în luptele cu germanii și cu alte popoare. Niciodată n-a bătut în piept (o inimă) așa de îndrăzneață ca acestuia. Dar în acea clipă el era indispus și istovit de chinuri, căindu-se. Eu doream ca să-l întreb mai amănunțit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă: – Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Eu am intrat apoi în marea sală de judecată. Acolo sta Ponțiu, care își acoperea fața cu mâinile. Când și-a ridicat capul la intrarea mea, a zis disperat: – Ah, pentru ce nu te-am ascultat Claudio?… Inima mea întunecată nu va mai gusta nicio liniște. Pentru ce n-am putut să apăr cu viața mea pe acest înțelept?!… Eu n-am mai avut îndrăzneală de a-i răspunde. Nu puteam găsi cuvinte spre a-l înviora și de a-l întoarce de la acea nefericire care ne pecetlui pentru veci pierzarea. Tăcerea noastră înmormântată era întreruptă numai de ecoul tunetelor care răsunau pe coridoarele palatului. Fără a ține seama de furtună, un bătrân oarecare s-a prezentat în fața locuinței noastre. A fost condus în fața noastră, iar el, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu zicând: – Mă numesc Iosif Arimateiu și am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce trupul lui Iisus, ca să-l înmormântez în mormântul meu nou săpat în stâncă. – Du-te și ia-L, fu răspunsul lui Ponțiu, fără a ridica ochii ca să-l privească, fiindcă fusese informat de sutaș că Iisus a murit. Bătrânul ieși. Eu am văzut că el s-a unit cu o grupă de femei ce erau îmbrăcate în haine lungi cu care se acopereau și care așteptaseră pe bătrân la poartă. Astfel se termină această zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, adică într-o peșteră care era săpată în piatră, iar la ușa peșterii s-au pus santinele de pază. Dar, o Pulvio! A treia zi, plin de strălucire și de biruință El s-a arătat asupra acestui oraș. El a înviat împlinind prezicerile Lui și triumfând de biruință asupra morții, s-a arătat ucenicilor și prietenilor Lui și, mai pe urmă, la o mare mulțime de popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii lui, confirmând mărturia lor cu sângele lor propriu și ducând vestea despre Domnul lor Iisus în fața tronurilor mai marilor și judecătorilor. Dar ca o dovadă și mai autentică despre aceasta, învățătura Lui a fost încredințată la câțiva pescari din Tiberiada. Această învățătură se răspândește în întregul imperiu. Acești neștiutori pescari au devenit pe dată oameni cu renume și vestiți cu cuvintele lor dulci spuse în toate limbile și plini de putere de sus. Noua credință crește ca o sămânță de muștar, adevărat roditoare, căreia avea să i se supună orice rădăcină. (Va urma) Pr. IONEL FILON
Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!
























Comentarii