Demnitatea retragerii

„Mai bine să ți se ducă dorul, decât să ți se numere anii.” (Radu Preda)

 

Citesc din vreme în vreme și nimicuri – în tren, microbuze, autogară, mai mult ca să văd cum stăm cu gramatica și… cultura. Și pentru că nimicurile reflectă nimicuri – cu o bună reprezentare, după cum se vede, în tot arealul/irealul din jur. Unele publicații, fățoase, cosmetizate, costisitoare, ar trebui interzise, scoase din piața sufocată de informații în care nu mai crede nimeni: aceiași fălcoși supradimensionați, pedepsiți exemplar de natură și de prosperitate, mincinoși cocoțați în scaune în care fundul le e întotdeauna mai mare decât capul; aceiași vânturători de promisiuni, ultrageneroși până a accede la putere, golani cu cravată ori smerite făpturi cu tot atât de smerit aur la teșcherea, cu tigvele vanitoase și goale ca scoicile împuțite aruncate pe plajă; aceiași limbuți analfabeți lâncezind ori trăgând sfori sub protectoarea coroană a Minciunii… Aceștia (și alții din aceeași spiță, de la Faraon la vale) îți schimbă dioptriile și-ți umplu respirația cu un asfixiant damf de sulf când te oprești la orice tarabă cu ziare. Eu citesc și sunt un fidel colaborator al cotidianului „Crai nou”, publicația cu profil sănătos, echilibrată, cu renume prin cei care au instalat-o la Suceava (echipa clasică) și o cultivă azi: I. Paranici, I. Nedelea, D. Teodorescu, D. Cernica, D. Brădățan, M. Geu ori… clementul Liviu Dorin Clement. Dar mi-e pe suflet și „Jupânu’” și sunt în confreria spadasinilor Sorin Avram, Traian V. Rusu, Roman Istrati, I. Drăgușanul, fiecare cu „otrava” sa, că din otravă-s făcute toate farmaciile, nu numai femeile și viperele, ziceam oarecând într-un spumos dialog (cu martori: profesorul și directorul eminent Dan Popescu, de la Liceul „Ștefan cel Mare” și catehetul liceului, preotul Gheorghe Brădățan) cu zăludul Doru Octavian Popovici. Acum o să trec precum „un actor grăbit” peste toate titlurile care apar dimineața și dispar seara de pe tejghelele înfriguraților vânzători, slugi ai patronilor distribuitori și ai redacțiilor cu moguli (vai de [stră]lucia lor sărăcie!). După cum am subliniat în primul șir, nu am atât interes pentru reclamă (nici pentru reclamagii) – nu mă emoționează nici candelele nici felinarele hrănite de lampedofori imbecili, nici lumina contrafăcută, nici adusă de nu știu unde (de parcă 2000 de ani am colcăit în întuneric). Mi-a reținut totuși atenția o „foae”, așa cum se numeau oarecând publicațiile venite de ici-colo. „Foaea” asta se cheamă „In Memoriam”. L-am cunoscut și apreciat pe inițiatorul ei, dr. Dragoș Corlățeanu. Am o obligație morală să pun un rând aici pentru acest om. Cândva m-a vizitat și, cunoscându-mi virtuțile literare, m-a prezentat cu entuziasm preotului Dumitru Filipescu de la Dărmănești. Părintele Dumitru era într-o relație apropiată cu poetul Iubirii și Pădurii, Radu Cârneci. De aici a început drumul meu spre Republica Literelor! Radu Cârneci este mentorul meu literar. Apoi a venit editorul meu cel dintâi, marele scriitor Mircea Ciobanu… Din redacția foii „In Memoriam”, între fondatori citesc încă un nume de excepție (tare bun prieten, despre care nu am putut scrie nici un cuvânt în presă după dispariția sa): Constantin Sofroni. Și dintre ctitori nu-mi sunt străini nici Dumitru Airinei (cândva marginalizat în partea sumbră a Grăniceștilor, bun amic, om cu relații și trecere) și Viorel Vârlan – un ins de altă factură decât cioclii târgului, prețuit de istoricul Mihai Iacobescu și de artistul unic Dan Puric. M-am oprit pe nr. 63 din februarie a.c. Las de-o parte pg.1-4, nu vorbesc despre armate inutile, ci despre drepturi care s-ar cuveni. Iar despre Al. I. Cuza aș vorbi ca despre Iosif al II-lea al Austriei: era necesară reforma. Când trântorii sunt mai mulți decât albinele, prisaca nu-i hambar, ci cloacă. În pagina 3 e un titlu de luat în seamă: „România pierde trei hectare de pădure pe oră”. De ce, prin cine, pentru cine, de când? Bucovina, sub Imperiu, a avut cele mai pertinente hărți (și) în domeniul silvic. Se știa câți copaci sunt, cât vânat (numărat) pe zone bine delimitate etc. Acum? Ce a ajuns Bucovina? Veniți în marginea Rădăuțiului și Siretului, ori în satele din acest perimetru, treziți-vă spre dimineață și inspirați ozonul! Uriașe trâmbe de abur-fum-gaze întunecă cerul (și cancerizează băștinașii) ieșind din faimoasele furnale de la o fabrică-abator în care Bucovina moare zilnic!!! Cum, când, prin cine s-a instalat acest Crematoriu la Dornești? Dacă unei provincii nu-i poți lua (definitiv) pământul, ia-i aerul, e destul! Dar pădurile nu-s pulverizate numai în fabrici-rechini, ci și de alte „căpușe”. Mulți miliardari au mai făcut bietele cioate din codrii noștri mutilați! Este undeva luptă fără interes? Război mare în conclavuri, demisii, transferuri, marginalizări… Câte plăgi (pedepse) nu i-au trebuit Faraonului până și-a „venit în fire”? Oricum, să pun capăt acestei reflecții, nu drujba dă jos pădurea, ci minciuna, cea care într-o zi, când nu va mai rămâne nici o ghindă în ram, va pribegi până când va găsi un ultim copac în care să se spânzure, pe vânt jelind milostiv: „Codrule, codruțule, ce mai faci, drăguțule?”. În pg. 5, foaia reproduce un interesant material tipărit de uriașul teolog Dumitru Stăniloae. Orice comentariu ar fi o impolitețe. Oricum, cenușa e tot pământ și are noblețea ei. Sunt destui cei care i-au găsit sensul și cel mai în măsură, credem, e savantul religiilor, Mircea Eliade. De văzut „Amintirile” lui Antonie Plămădeală (v. pg. 6) din același raft cu „Memoriile” scriitorului prelat Bartolomeu V. Anania. Autorii au lăsat memorii perene, dar nu și succesori pe măsură. Universitara suceveană Elena Brândușa Steiciuc pune în pagina 7 un sensibil portret de disident, Mihai Burlacu, „un opozant căruia torturile și umilințele nu i-au distrus verticalitatea”. Remarcabil, tot în acest corpus, e și interviul lui Mihai S. Vicol cu acad. eminescolog Mihai Cimpoi. Într-adevăr „Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu” este mai mult decât craterul de pe planeta Mercur, care după decizia NASA va purta numele poetului român. În p. 9, de subliniat e aprecierea din partea bisericilor neortodoxe a teologului D. Stăniloae, dar orgolioasa statuie din Bolivia (de 45 de metri), în competiție cu cea din Rio de Janeiro (cu 7 metri mai smerită decât cea amintită) mi se pare un moft turistic. Mai bine banii cheltuiți pe pietre, sticlă, ciment, ceremonii etc. s-ar fi dus la săraci, căci nu statuile vindecă, mângâie, mântuie. E ceva și în p. 10, un fel de alt fel de zicere pe apoftegma „Dacă nu vine muntele la Mahomed…”. Despre ceaiuri e de citit în pg. 11. Unele tot atât de utopice ca și versurile din John Lennon. Nu cunosc acest autor (comentat în p. 12), dar pentru că eu sunt un admirator al imageriei/ utopiei, cred că Lennon nu-i un autor de „lirism iresponsabil”, dat jos de o „toropeală angoasantă”. Cum nu au fost nici Voltaire, Lucian de Samosata, Cioran ș.a., nume de rezonanță și chiar dacă nu au făcut „teologia colivei”. În p. 13, raportul ONU nu e luat de nimeni în seamă. Ca și fabrica-holocaust forestier de care am amintit. Despre lapte (și corn), vorbe care se fac iaurt strepezit (p. 13). Important este însă, acest număr din „In memoriam”, prin paginile finale, 14-15 (despre spoială am mai auzit și despre escrocherii cu zei și temple: colcăie Religiile de escroci „în porfiră și vison” și de „charismaticele” fapte patronate de Întuneric și Mamona). Nu despre clandestinitatea Bisericii catolice în China și despre noul dialog cu noul papă instalat facem vorbire (v. p. 14), ci despre retragerea lui Benedict al XVI-lea, care „nu este om obișnuit”, îndurând presiuni aproape opt ani și nu s-a înclinat niciodată în fața lor” (p. 15), despre demnitatea retragerii lui. Benedict, succesorul marelui papă Ioan Paul al II-lea, prin retragerea sa, a oferit întregii lumi „un îndemn indirect, dar nu mai puțin clar, adresat diriguitorilor spirituali și politici deopotrivă, ca nimeni să nu se creadă de neînlocuit”. Gestul său (care va face istorie) „depersonalizează autoritatea pontificală, evitând confiscarea acesteia”. Așadar (ce mare lecție de etică!), „demisia sau retragerea nu sunt, iată, dovezi ale eșecului (…). Cine nu se crede de neînlocuit, adică nu este orbit de orgoliu, are voința de a sluji în cunoștință de cauză, se gândește la comunitate și își asumă libertatea cu egală pasiune precum responsabilitatea, nu are cum, la un moment dat, să nu își pună problemele cu adevărat importante. Și să tragă consecințele”. Așa scrie apăsat și la vedere Radu Preda (v. „O retragere demnă”, în Adevărul.ro), tânărul intelectual excepțional de la Cluj, pe care l-am cunoscut în anturajul lui Marius (Macarie) Drăgoi în întâlnirea mea cu cărturarul nepereche Bartolomeu Valeriu Anania, singurul ierarh veritabil de pe culmea secolelor XX-XXI). Articolul lui Radu Preda (v. p. 14), ar trebui să fie afișat pe toate înaltele porți întru trezirea celor vremelnici. Să le aducă aminte că Poetul-rege a spus adevărul în Ps. 89.10 și că din faraoni nu a rămas nimic – nici arginții măsluiți, nici slava ipocrită, nici măcar oasele lor pe care au purtat în puțina lor trecere, nu veșmintele scumpe de despoți, ci multa suferință, umilința, înșelăciunea și incultura celor osândiți să fie turmă de muls, nu tagmă de păstori răsfățați de privilegii. „Dinamica pozitivă” despre care găsesc câteva considerații timide, dacă nu inepte, în p. 15, e, așa cum zicea același om excepțional, Anania, „borș călugăresc”. Ce „dinamică”, domnilor, când nici în cea mai mare sărbătoare a creștinismului, în comemorarea Învierii, „surorile” Ortodoxia și Catolicismul nu sunt împreună? Unii au Paște de iarnă, alții au Paște de… vară. Asta da comuniune!