„Licitați… sau trag chiloții ?”

(pamflet ceferistic)

 

Cunoscuse vremuri de glorie la viața ei. Fusese frumoasă și elegantă, plină de bani, de relații și curtată mereu. Trecuseră prin patul ei lupi de mare, directori mai mari și mai mici, secretari de stat, ba chiar și câțiva miniștri. Unii chiar de două, trei ori… Vremea și vremurile nu au iertat-o din păcate. Nu se putuse adapta prea bine la economia de piață, la concurență; începuse să-și piardă din prieteni, din clienții fideli, ba chiar luase de la unii, pe nepregătite, câteva țepe. De o usturase prin spate ceva timp. O vorbeau pe la colțuri câteva sclifosite mai tinere (care-i pândeau postul), cum că e ramolită, că uită să vină și să plece, că numai gura-i de ea. Poate așa și era, fusese tare-n clanță până nu demult… Ce vremuri! Se simțea totuși în putere și cu ceva farduri era ca nouă! Cu toate că știa meserie ca nimeni alta, că mai avea garderoba bogată și căsuță la șosea, aproape de buricul târgului, nemernicii care o săpau de ceva timp reușiseră să o tragă pe o linie moartă. Abia de căpătase un post de secretară pe la parterul ministerului, într-un birou mic și insalubru. Și o încurcase rău de tot, chiar de a doua zi. Fusese numit un șef nou. La ora 7 intrase grăbit în oficiu, încuiase și mai rapid ușa și-i arsese două palme, mormăindu-i printre dinți ceva de genul „te fac eu femeie de casă…” O trântise ca un bădăran pe birou, cu tălpile ridicate spre lustră, fără a-i acorda un preaviz și preludiul aferent actului și se apucase de treabă, într-un mod aiurea, presărat de sincope. O salvase pentru moment telefonul. Era patronul cel mare, din afară, care începu imediat să-l ia la rost pe șeful ei în legătură cu neregulile depistate la ultimul audit. Discuția se prelungea prea mult și nu o mai amuza de acum nici mersul de rață al superiorului ei, când se împiedica mergând cu pantalonii căzuți sub genunchi, nici felul cum acesta era să se stranguleze cu cablul telefonului. Amorțise. Privind spăsită printre picioarele ridicate la cel rămas acum fără elan, își luă inima în dinți și îl întrebă pe un ton umil, ca să nu îl supere: „domnule, mai serviți… sau trag chiloții?” Despre ce vorbeam zilele astea? Aaaa! Mi-am adus aminte! Despre privatizarea CFR Marfă. Deci: „licitați… sau trag chiloții?” Orice asemănare este posibilă cu o premeditare. PAUL BRAȘCANU