Conținutul

…Acum ne este clar că privitul la televizor constituie o preocupare a majorității românilor (repetăm: cu 5.30 h/zi timp mediu dedicat acestei activități!); un „sport național”, ca să folosim un clișeu și spre a evita (deocamdată) termenul de adicție (potrivit mai curând persoanelor decât masei). Și iată că în acest context, dar nu vizându-l direct, ci în sensul cumva nobil dar și iluzoriu al primenirii conținutului programelor, CNA tocmai anunță, pe fondul unei campanii desfășurate de ceva vreme, că va descinde în școli, în ideea ca elevii să învețe a deprinde… ce e rău și ce e bine. Cu adulții, pare-se, e ceva mai dificil. Dar și ei sunt invitați „să ia atitudine față de conținutul programelor televizate”. Aici mesajul ni se pare mai echivoc, din moment ce atitudinea ar trebui să se regăsească permanent în buricul degetului celui care ține telecomanda în mână.

 

Și atât. Fără jelitori și fără acuzatori. Sau fără eventuale sancțiuni „de piață” bănuite și invocate chiar și în contextul unui recent scandal dintre un post tv și o firmă care-i cântărește audiența. Fiindcă atitudinea n-ar avea foloase „de conținut” dacă instrumentul public i-ar determina, bunăoară, pe telespectatorii de A3 să demaște programele de B1 și invers ori fanii telenovelelor autentice să-i înfiereze pe realizatorii de dramolete în serial, de tip reality show, în care actori au devenit adesea tocmai spectatorii care târziu și-au dibuit „vocația” de staruri tv. Așadar, telecomanda ar fi suficientă și demolatoare dacă atitudinea ar exista realmente, iar, apoi, dacă schimbarea canalelor s-ar reflecta și în studiile de audiență. Se pare însă că studiile respective au o mai strânsă relație cu furnizorii de publicitate (inclusiv spre buzunare politice și administrative) decât cu telespectatorul și preferințele sale. Iar acesta este un cu totul alt conținut, ce vorbește despre parale, nu despre filme de artă și spectacole de operetă.