Emil Barbu (3)

A venit anul 1977. După avaria de sistem care a avut loc în luna mai, a fost destituită toată conducerea Centralei Industriale și s-a pus problema numirii noii conduceri. Pentru postul de director general al C.I.R.E. am fost nominalizați trei candidați, în următoarea ordine: subsemnatul, inginerul Gheorghe Budan – directorul de la I.R.E. Pitești și Emil Barbu.

 

Era pentru prima dată când eu eram pus în situația de a fi concurent cu fostul meu director. I-am spus domnului Dumitru Popescu, adjunct al ministrului, care răspundea atunci de sectorul de rețele electrice, că am obligația morală de a ceda în favoarea domnului Emil Barbu pentru motivul că dânsul mă lăsase și mă pregătise să fiu director la IRE Suceava cu opt ani în urmă. Domnul ministru Popescu m-a înțeles. Budan a renunțat și dânsul, din alte rațiuni, la venirea în București. L-am văzut pe Emil Barbu pe deplin fericit! M-am bucurat că am participat și eu la această mare bucurie a dânsului. Fără discuție, știa ce-l așteaptă. Postul de director general al C.I.R.E. era unul din cele mai grele posturi din ministerele economice. Reducerea consumurilor de energie electrică era un slogan al perioadei ‘70-’80, or știm cu toții că în condițiile când ponderea principală a consumului era consumul industrial, iar industria se dezvolta doar extensiv, fără a se moderniza tehnologiile, fără a se crește eficiența energetică, acest lucru era imposibil. Mulți miniștri ai energiei electrice făceau adevărate crize de nervi când primeau rapoarte de la C.I.R.E. din care rezulta că nu se reduce deloc consumul, dar nici ei, la rândul lor, nu puteau să facă nimic, în condițiile când economia era condusă ultracentralizat și când practic nu puteai nici măcar să comentezi deciziile de înființare de noi și noi obiective industriale, amplasate în diferite zone ale țării mai mult cu scopul de a crește numărul clasei muncitoare decât de a eficientiza economia. Situația consumului nu se schimba, dar erau, periodic, schimbați miniștrii. Unii rezistau mai mult, alții mai puțin, dar pretențiile către CIRE erau întotdeauna foarte mari și măsurile de sancționare din ce în ce mai dure. Primul „descărcător” era, aproape întotdeauna, directorul general de la C.I.R.E.! Câte insulte și amenințări a primit săracul Emil Barbu, numai el știa! Avea mulțumirea sufletească că era ajutat de mulți oameni din centrală. O bună relație a avut cu domnul director Victor Mirea – director al Direcției de Furnizare – care încerca să facă tot ce era posibil pentru ca să se reducă consumul de energie electrică prin întreruperile la mici consumatori, mai ales a axelor din care se alimentau abonații casnici și doar în ultimă instanță a unor consumatori industriali mai vulnerabili. Petre Meteș îl susținea în continuare pe linie energetică cu competența sa cunoscută. I s-a alăturat ca un foarte bun colaborator domnul Constantin Vișan, cel mai bun om pe care Centrala Industrială l-a avut în materie de organizare și care i-a devenit principalul sfetnic. Din păcate, nu se înțelegea cu domnul Laurențiu Sava care era directorul tehnic al Centralei. Se consumau reciproc și asta a făcut numai rău amândurora. Încerca să compenseze insatisfacțiile de la serviciu prin preocupări care să mențină un nivel ridicat de interes pentru probleme tehnice la personalul din centrală și din unitățile sale. Era avid de cunoștințe și în mod special de noutăți. Îmi aduc aminte ce mult și-a dorit să-i pun la dispoziție documentația pe care am adus-o de la Electricité de France despre teleconducerea rețelelor electrice în zona orașului Nîmes – zonă pilot în domeniu, în Franța, în perioada anilor 1977 – 1978. A ținut, de asemenea, foarte mult să înțeleagă concepția de alimentare cu energie electrică a orașului Paris despre care eu primisem, în 1984, multe detalii din aceeași sursă. A făcut cunoscute aceste materiale Întreprinderii de Distribuție a Energiei Electrice din București (IDEB) pe de o parte pentru a urgenta trecerea la 20 kV a rețelei de distribuție din capitala țării, pentru a uniformiza această tensiune, dar, pe de altă parte, și pentru a simplifica schema de alimentare a consumatorilor prin realizarea de distribuitoare de 20 kV secționate la mijloc în schemă normală, care să se sprijine pe barele de 20 kV ale stațiilor de transformare. Întâmplarea a făcut ca peste ani, când am ajuns director la IDEB, să constat că dânsul vorbise cu cei care conduceau pe atunci IDEB-ul despre aceste noutăți, dar se avansase foarte puțin atât în domeniul teleconducerii, cât și în ceea ce privește preocuparea pentru perspectiva schemei de alimentare. Am găsit-o atunci, acolo, pe fiica domnului Barbu. Leana devenise acum o foarte bună ingineră, lucra la serviciul energetic, un serviciu ultraaglomerat, pur și simplu sufocat, din cauza unui centralism exagerat care se menținuse ani la rând fără nicio justificare. Am văzut-o pe inginera Leana Bogdan radiind de satisfacție atunci când am convenit să purcedem imediat la aplicarea unor măsuri de descentralizare, să înființăm grupele de proiectare și consultanță pe secții ca să putem scurta durata de obținere a avizelor de racordare și de punere în funcțiune a noilor branșamente la abonați. Înainte de toate, era absolută nevoie ca să aducem la zi evidența tehnică a instalațiilor din IDEB care era foarte mult rămasă în urmă. Am convenit ca echipe compuse din ingineri de la secțiile de exploatare, de la serviciul energetic și de la atelierul de proiectare să treacă la întocmirea evidenței tehnice la zi a instalațiilor și să pregătim condițiile pentru ca această evidență tehnică să devină principală secțiune a bazei de date a sistemului informatic pe care urma să-l introducem în întreprindere. Citeam în ochii inginerei Leana Bogdan, așa îmi place mie să cred, aceeași atitudine de aprobare pe care eu, la rândul meu, o avusesem față de tatăl ei atunci când îl ascultam cum își propunea, când a venit director la IRE Suceava, să parcurgă pas cu pas măsurile care să ducă la schimbarea radicală a organizării și bunei funcționări a întreprinderii. Locul Timișoarei îl luase acum Suceava, iar locul Sucevei îl luase acum Bucureștiul! L-am întrebat pe domnul Barbu de ce nu a forțat IDEB-ul, în calitatea de director general al CIRE, pe care a avut-o mulți ani, să progreseze ca să nu rămână în urma multor întreprinderi din țară la aceste capitole. Cred că nu a avut rețineri numai pentru că a dorit ca fiica dumnealui să lucreze acolo. Dumnealui avea o timiditate în fire. Îi venea foarte greu să fie dur chiar atunci când trebuia să fie dur. Mulți au profitat de această slăbiciune a dumnealui. Știu că Emil Barbu l-a considerat întotdeauna pe ginerele său, pe inginerul Florin Bogdan, ca pe propriul său copil. S-a interesat îndeaproape despre evoluția profesională a lui Florin Bogdan ca și de a Ilenei Bogdan. Îmi amintesc ce bucuros a fost atunci când, în 1994, l-am promovat pe Florin Bogdan ca director al Direcției de Informatică și Telecomunicații din RENEL și am reușit împreună să punem bazele unor lucrări de mare anvergură în domeniile IT și comunicații în rețeaua RENEL folosind fibra optică și calculatoarele performante. Necazurile generate de situația proastă din sistem care stresau în permanență conducerea CIRE continuau. (Va urma) OVIDIU MUSTAȚĂ