Despre Mihail-Radu Solcan la prea devremea sa plecare

Miercuri, Facultatea de Filosofie a Universității București a evocat personalitatea Profesorului Dr. Mihail-Radu Solcan într-o adunare comemorativă, iar joi, a fost condus pe ultimul drum. Puțini știu că era originar din Suceava, unde a copilărit și unde a urmat, la ,,Ștefan cel Mare”, cursurile primare și gimnaziale.

 

În schimb, el, bucovinean sută la sută, cu mama, Cristina, venită pe lume în Vama, și tatăl, Pan, născut în Botoșana, era mândru de acest nord de țară din care trăgea, sentiment care, indirect, transpare și din cuvântul rostit la despărțire de fostul său coleg de facultate, Vladimir Tismăneanu: ,,Era sucevean de baștină, crescuse în acel spațiu central-european din care au venit mărturiile unor Paul Celan, Norman Manea, Gregor von Rezzori. Gândindu-mă la Radu Solcan, îmi revin în gând cuvintele cronicarului, reluate cândva de G. Călinescu în «Istoria literaturii române»: «Nasc și la Moldova oameni»”. Amintirile mele din perioada suceveană a vieții sale sunt numeroase, ca și din celelalte de altminteri, fiindcă ne-a legat o prietenie de peste jumătate de veac, însă răsfoindu-le în fugă, în goana cu care îi lăsam în urmă părinții, grăbiți să ajungem primii din locuința lor de atunci, de pe strada Vasile Bumbac, la desenele animate cu Gulliver care rulau în apropiere, la un teatru de vară care de mult nu mai este (,,M-am jucat mult cu el, copil”, avea să-mi scrie îndurerat, din Canada, Harry Beer), am să aleg doar două. Era de-acum elev la gimnaziu, stăteau pe atunci la ultimul etaj al unui mic bloc de vizavi de Biserica Învierea Domnului (cu vecini, între alții și colegii mei de mai târziu, George Damian, Dumitru Vințilă, Ion Beldeanu), urcasem scările sărind câte două trepte deodată și, cu respirația încă întretăiată, i-am cerut imperativ să-mi citească începutul de roman de care îmi pomenise tatăl său. Era o călătorie pe lângă țărmuri exotice, cu o înaintare alertă, dar și cu scurte popasuri pentru descrieri, care accentuau ritmul povestirii. Ai să ajungi un scriitor adevărat!, am decretat atunci, sigură că avansul de lecturi pe care mi-l îngăduiseră cei cinci ani pe care îi aveam mai mulți decât el îmi dădeau dreptul la concluzii fără greș. Însă mă înșelam, alegerea sa avea să fie alta, de aceea, dăruindu-mi peste câțiva ani capodopera lui Dante în original, îmi scria: ,,Pentru că nu am reușit să te conving de importanța Teoriei (filosofiei)”. Se referea, desigur, nu la o lipsă de respect, nu la lipsa conștiinței privind însemnătatea Filosofiei, ci la faptul că preferasem să intru în vâltoarea presei cotidiene. În ce mă privește, din șirul cărților pe care i le-am dăruit, cele mai multe ca semn al entuziasmului cu care le-am citit, cred că am izbutit să-l emoționez, era încă licean!, cu o carte despre China acelor ani (anii 70), pe care o aveam de la prietena și colega mea de facultate, Elena Caraboi, care la rându-i o primise de la un student italian. Nu era o carte de găsit în librăriile noastre, chiar dacă literatura clasică străină mai apărea în rafturile lor. Era o carte politică, deci într-un fel periculoasă. Nu mi-am pus nicio clipă întrebarea dacă va putea să o citească în limba italiană, și în chineză să fi fost scrisă, tot ar fi reușit să o înțeleagă. Aveam această convingere din adolescență, de când mă împrietenisem prin corespondență cu o franțuzoaică, Marie-Joëlle Horst, studentă la Universitatea din Strasbourg, care alesese româna ca limbă opțională. Grație acesteia, fusese invitată la un lectorat de vară, organizat la Sinaia, care se încheia cu o excursie la mănăstirile din nordul Moldovei, excursie al cărei cantonament fusese hotărât la Suceava. M-am urcat în tren (locuiam în Câmpulung Moldovenesc), dornică să o întâlnesc și să o cunosc. Dar cum nu știam Suceava, unde se găsea internatul școlar la care fusesem cazați, prima idee care mi-a venit în minte a fost să-l caut pe Radu, să mă însoțească. Am avut aproape o zi întreagă numai a noastră, în care el ne-a fost ghid, uimind-o pe Marie și cu amploarea cunoștințelor despre oraș, despre regiunea pe care ea urma să o viziteze, dar și cu franceza sa fluentă, bogată. Înzestrat excepțional pentru limbile străine, și-a dublat darul cu un interes științific permanent, riguros. ,,Cum a fost?” l-am întrebat după o excursie studențească în Polonia. Foarte bine, mi-a spus, și pentru ce văzuse, dar și pentru prilejul de a-și exersa cunoștințele de polonă. De altfel, nu am mai întâlnit un poliglot de talia lui! Atestat traducător din engleză, franceză, rusă, maghiară, germană, italiană, polonă, citea literatură filosofică și politică, și în portugheză, și în spaniolă, și în celelalte limbi slave și germanice vorbite în Europa, și în neo-greacă, și în turcă, în greaca veche și în latină, și stăpânea destule elemente din altele, ca să se descurce oriunde pe glob. Dar dacă în fața unui text se întâmpla să ezite asupra vreunui cuvânt, nu mergea mai departe, scotea din valoroasa sa bibliotecă dicționarul cuvenit, apoi perechea lui pentru verificare. Ținea la corectitudinea științifică, la fel de mult ca la aceea dintre oameni. Cu niciun an în urmă, l-am rugat să-și arunce o privire peste o poveste pe care mi-o tradusese în maghiară pictorul Vígh István. Nu numai că a făcut-o cu toată atenția, dar a și rugat-o pe soția sa, Șarolta, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității București, vorbitor nativ al acestei limbi, să o verifice încă o dată. Imaginea (moștenită) a filosofului cu capul în nori a început să fie erodată într-o amiază în care i-am găsit pe Mihail-Radu Solcan și pe mama sa, Cristina, cercetând absorbiți măruntaiele televizorului. Îi îndepărtaseră placa din spate și verificau minuțios lămpi și circuite. Pentru o persoană ca mine, incapabilă să schimbe o siguranță, a fost un șoc. Cu atât mai mult cu cât nu-mi imaginam că în casa lor cu pereții căptușiți de cărți ar fi putut să existe o șurubelniță! Spirit enciclopedic – tânăr profesor fusese antrenat într-unul din concursurile de cultură generală și-l urmărisem, finalist, pe micul ecran, fără să mă mir o secundă de cât de numeroase erau cunoștințele sale din cele mai diverse domenii –, avea și un soi de plăcere a experimentului, o prețuire a lucrului ieșit din mâini, într-un fel neașteptat la teoreticianul subțire care se vădea încă de pe atunci că avea să devină. De aceea, peste ani, nu aveam să găsesc nicio contradicție între Mihail-Radu Solcan, cel care într-un 24 ianuarie 1984 îmi oferise volumul de filosofie analitică, ,,câteva din paginile mele favorite din filosofia contemporană”, de a cărui editare se ocupase cu atâta competență și implicare, și Mihail-Radu Solcan, redactorul la Humanitas, care își aranja ajutat doar de soție apartamentul din Balta Albă, mânuind cu plăcere ciocanul, pensula, văruind, vopsind, instalând. Și nici între Mihail-Radu Solcan urmărind cu un zâmbet șăgalnic efectul bucătăriei colorate futurist asupra mea și universitarul care își pregătea atât de documentat, de minuțios seminariile și cursurile. Cu timpul, imaginii acestuia din urmă i se alăturase cea a computerului, care, dacă în cazul meu nu depășise cu mult condiția de mașină de scris, pentru el reprezenta un instrument modern de cercetare a lumii, un coechipier tăcut și eficient. Se recunoștea, cu umor, vrăjit de posibilitățile lui și-i acceptase provocarea cu seriozitatea care îl caracteriza în toate privințele. Îi găseam nedespărțiți la catedră, aproape că nu se îndura când treceam pe la el la sediul cel nou al facultății să-și desprindă privirile de pe monitor, fiindcă aveam impresia că degetele continuau să-i alunece pe taste, și când stătea de vorbă cu mine. Știam însă cum să-l rup de toate, și el știa că știu, dar importantă era bucuria cu care îmi răspundea povestindu-mi ce mai face Ada, Ada-Mihaela, fetița lui în care câțiva ani văzusem o viitoare pictoriță, și care crescând începuse să câștige tot soiul de competiții, de concursuri naționale și internaționale legate de acest domeniu, pe care ea avea să-l și aleagă, și care nu încetase să-l fascineze. Lucrările de reamenajare a clădirii de pe cheiul Dâmboviței care devenise Facultatea de Filosofie păreau că nu se mai termină, eu aveam un moment de melancolie, spunându-i că studentă și căministă în Grozăvești aici veneam să iau masa, fiindcă pe atunci aici era cantina, el râdea, zicea ceva de filosofi și gastronomie, râdeam și eu amintindu-mi de o rețetă de supă pe care mi-o scrisese cu mâna lui, dar pe care nu am apucat niciodată să o experimentez. Izbutea asta: să pară senin și surâzător, deși era o natură gravă și profundă. Senin și calm, excelent ascultător și extrem de atent în alegerea modalității de a-și formula răspunsul, punctul de vedere, mi-a apărut și în cele două ocazii în care l-am ascultat lucrând cu studenții. Odată întâmplător, poate prin 94-95, când se afla cu o parte din ei într-o tabără de filosofie la Câmpulung Moldovenesc, și când am făcut și ultimul drum împreună pe jos în Bucovina, străbătând orașul de pe malul Moldovei, de la Ștrand până în partea de sus, la rudele de pe Alexandru Donici. A doua oară, câțiva ani mai târziu, când, ratând pauza, am intrat încet în sala în care își ținea seminarul. Deși mai în vârstă decât profesorul lor, nu am avut parte de nicio căutătură curioasă când m-am așezat în bancă. Pe de o parte pentru că erau absorbiți de discuția în care îi antrenase, pe de alta și pentru că nu toți studenții erau foarte tineri. ,,Dosarul” impus drastic de admiterea la Filosofie înainte de 1989, îi determinase pe destui să urmeze cursurile facultății după alte facultăți, după o mai lungă perioadă de la absolvirea liceului. Au fost două ore minunate, la fel de aparent relaxate și cu de adevărat îmbogățitoare ca și cele de la rădăcina munților din Câmpulung, din păcate nu am ajuns să-i spun cât de încântată și de mândră fusesem de Profesorul Mihail-Radu Solcan, doar mamei sale i-o mărturisisem la capătul unei relatări amănunțite a acelei experiențe, pe care o absorbise cu tot sufletul și care îi luminase chipul de bucurie. Ele, orele de atunci, nu-și găsesc perechea decât în cele alte două în care, cu prietena Elena Caraboi, am sărbătorit susținerea doctoratului fiicei mele, la care amândoi asistaseră. Ne-am reîntors, evocând profesori pe care îi avusesem și el și noi, cărți și întâmplări care ne mișcaseră, în perioada eternei tinereți a studenției, cu un soi de dulce entuziasm și de căldură a inimii, pe care nu aveam să le mai retrăim împreună vreodată. La despărțirea mea de Mama, mi-a reamintit că moartea cuiva apropiat nu este – cum se crede – doar acea veșnică repunere in scena a dramei sfârșitului vieții; ea aruncă o lumină fulgerătoare asupra propriei condiții. Și pentru că îi arătasem câteva imagini în care continua să-mi zâmbească, mi-a vorbit și despre fotografiile care dau cumva timpul înapoi și reinventează viața trecută. Un lucru nu chiar așa de diferit de credința într-o viață după moarte, cum pare. Un an după aceea, în 2011, îmi răspundea la urările de Sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, dându-mi cumplita veste care îi iscase sentimentul asemănării cu un om căruia, mergând pe o podea, i se deschide brusc sub picioare o trapă, îndemnându-mă totodată să nu acord dimensiuni catastrofice situației: ,,Privesc lucrurile filosofic. Am destulă energie ca să scriu, să lucrez”. Nu am mai vorbit niciodată despre suferința sa, doar, în ultimele luni, despre grijile pentru sănătatea părinților. Fiu unic, eram probabil printre puținii cu care și le împărtășea. Mai mult nu mai e nimic de spus, mi-a fost nespus de drag și nu pot să mă gândesc la cei care l-au iubit decât cu durere, sfială și neputință. Și mă mai gândesc la șansa celor care l-au avut profesor și la cei care nu or să-i mai aibă decât cărțile. Și, de asemenea, la cât aș fi vrut să fi participat la deschiderea anului universitar 2012-2013, când Prof. Univ. Dr. Mihail-Radu Solcan a ținut cursul festiv, vorbind tinerilor care mai au curajul să o aleagă despre ,,Vocația și șansele filosofiei”. Un curaj trăit cu propria viață. O viață în care Mihail-Radu Solcan nu doar a ales Filosofia, ci a și fost ales de ea.