Prizonierul Eminescu

O legendă chinezească spune că era odată o liră cu un număr dublu de coarde față de cele obișnuite. Nici zeii, cât erau ei de zei, nu rezistau să-i asculte cântecul suprem ca frumusețe, iar muritorii cu timpane inadecvate îl auzeau ca zgomot, fără să-i perceapă melodia. Enervați, zeii i-au poruncit celui care o făurise să despice lira în două, iar meșterul a trebuit să se supună. După aceea, zeii ascultau când o parte a lirei, când alta, nereușind să lege jumătățile cântecului.

 

Poezia lui Eminescu este ca lira din legendă: tradusă, trezește în cine nu-i cunoaște limba o nedumerire decepționată: oare ce o fi în ea atât de extraordinar? Pe de altă parte, noi, care-i putem asculta cântecul integral, suntem oare demni de șansa asta? A fi român, printre alte sensuri, de obicei negative, dar persistente, înseamnă a fi părtaș la misterul limbii române, a putea înțelege integral cuvinte ca „mai am un singur dor”, „pe lângă plopii fără soț”, „sara pe deal buciumul sună cu jale”, „m-or troieni cu drag aduceri aminte”… În traducere, e greu, dacă nu imposibil, să le simți muzica interioară, să le vezi aura de sensuri și de conotații. Sigur, poezia română nu este singura în această situație, însă „cazul” ei e mai dificil decât altele din cauza slabei pătrunderi a limbii române pe teritoriile altor culturi. Iar pentru noi, cunoscători presupuși ai limbii lui Eminescu, „cântecele” lui par învechite, banalizate și invocate prea des, ca și glasurile părinților, pe care ne-am obișnuit să-i știm mereu aproape, la datorie. Poezia lui Eminescu, extraordinară și tristă de presimțirea propriei singurătăți, pare să fi rămas prizonieră în limba ei de o frumusețe unică. Ar trebui să o ascultăm și să ne bucurăm de ea, cât nu e prea târziu pentru noi ca muritori, căci lira, dinspre partea ei, are în față eternitatea. Și încă un lucru: să nu lăsăm să moară limba română, topindu-se într-un jargon „universal”, să o ținem vie, în ea stă, încă prizonier, Eminescu, așteptând să se deschidă porțile și să intre lumea. Măcar de dragul lui, să nu ne uităm limba. Ar fi sfâșietor de trist să-l lăsăm închis într-o limbă moartă.