Limba noastră

De curând, la Cernăuți, s-a desfășurat o altă ediție, a 23-a, a Sărbătorii Naționale „Limba noastră cea română”. N-am fost acolo, însă suceveanul Ciprian Bojescu, așa cum face și cu alte prilejuri, ne-a adus publicațiile românești „Plai românesc” și „Curierul de Cernăuți”. Îndeajuns cel puțin pentru a înțelege, din nou, dimensiunile spirituală, culturală, de neam și politică ale manifestărilor. „Fiecare să-și facă rugăciunea în limba în care s-a născut”, făcea apel, în discursul său de la Academia R. Moldova, acad. Nicolae Dabija, reamintind, totodată, că „limba stă la fundamentul unei culturi” și „pe ea se clădesc valorile unui neam”; „limba este poporul”.

 

La Cernăuți, republicarea în presă a versurilor lui Alexei Mateevici (…„Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram și-acasă/ Veșnicele adevăruri”) nu este desuetă, iar tipărirea pe prima pagină a unui ziar a unei opinii eminesciene devine sentință plină de profunzime: „…Simplul fapt că noi, Românii, câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, «una singură», ca nealte popoare, e dovadă destulă că așa voim noi și nu altfel”. Aici este necesar ca cititorului să i se pună în față legea „cu privire la bazele politicii de stat în domeniul limbilor” (sic!), reamintindu-i-se, de ex., că „fiecare cetățean are dreptul să-și determine liber limba pe care o consideră maternă” ori avizându-l, precum face Vasile Tărâțeanu, cu gândul la „parlamentarele” care și acolo se apropie: „de votul vostru poate depinde (…) și situația în care se vor afla după alegeri minoritățile naționale, limba română”…