Biblioteca din noroi (II)

Mergând mai departe cu cercetarea „bibliotecii din noroi”, constat că între tipărituri se stabilesc dialoguri. „Cutare zice…” „Alt Cutare spune…” Un fel de bârfă la nivel înalt. Uneori, subiectele chiar se pretează la plăcuta îndeletnicire a bârfitului, deliciu de care scriitorii nu sunt deloc străini, de pildă când e vorba de „Amorurile literaților”, carte pe care o văd în lista bibliografiei lui Émile Faguet: „Amours des Hommes de Lettres”.

 

Desfășor „Universul literar”, nr. 19, 25 iunie 1938, și citesc: „De vorbă cu d-na Alexandrina I.L. Caragiale”, un interviu de Șerban Cioculescu. Lui „Émile Faguet zice…” i se alătură bârfa cultă a istoricului nostru literar. Acesta se arată interesat până la curtoazie de femeia pe care a iubit-o Caragiale. Pentru început, îl invocă pe Jules Le-maître („Les Veuves”) care schițase un portret ideal al văduvei unui „mare om”: „foarte bună, foarte simplă, foarte modestă, iubindu-l pe marele om pentru el însuși”. În 1938, văduva lui Caragiale trăia în București, retrasă, de mai bine de douăzeci de ani, însă vremea nu-i adusese „nici o pustiire în frumusețea mândră și nobilă, de meridională /…/, ca și gloria soțului ei nu cunoaște jignirea aspră a timpului /…/, circulația sgomotoasă și haotică a Bucureștilor nu-i sperie pasul sprinten.” Aflu cu oarecare uimire că ea îi spunea ilustrului soț în intimitate „Jean”, că „Jean” avea fobia focului și nu mergea niciodată la cinematograf de teama unui incendiu, și avea frică de epidemii, după ce văzuse holera din București, în timpul căreia îi muriseră mama și sora; nu iubea politica, dar visa să ajungă în Parlament, ca să-și spună cuvântul de la tribuna Camerei… Istoricul deghizat în reporter dorește să știe mai multe și despre „obârșia și familia d-nei Caragiale”, femeie cu fizionomie și temperament de meridională; într-adevăr, bunicul doamnei era florentin, De Castro, căsătorit cu o rusoaică și refugiat din Italia la Constantinopol; socrul lui Caragiale se numea Gaetano Burelli, urmase în Franța Belle-Arte și Arhitectura, și fusese adus în țară de generalul Florescu și de principele Bibescu în perioada Revoluției de la 1848. Doamna Caragiale ar fi dorit să trăiască în Italia, în vremea Renașterii, Bucureștiul nu-i plăcea: „Ce vrei să mă pasioneze în București? Block-house-urile?” întreabă ea. Pe drept cuvânt, dacă e vorba numai de blocuri, zic eu. Dar Bucureștiul de-atunci era încă departe de-a fi un oraș de „block-house-uri”. Se pare că nici Caragiale nu iubea Bucureștiul, în mijlocul căruia stă azi sub formă de statuie, cu un aer totodată nonșalant și scrutător, fără să-i scape nimic, înconjurat de personajele sale vivante, nu departe de colțul de stradă unde am descoperit teancul de ziare și cărți. Venind vorba de Caragiale, dintr-un alt tom din noroi, „Revista Fundațiilor Regale” nr. 4, 1 aprilie 1941, se ridică din nou „bârfa” lui Șerban Cioculescu: scotocise între timp prin corespondența scriitorului, și spune că în 1884 Caragiale lucra ca „amploaiat” la Fabrica de tutun Belvedere… Și îmi apare în minte imaginea unei construcții pe care am privit-o de nenumărate ori din autobuz ori din tramvaiul în mers: Foișorul sau Turnul de apă din vecinătatea magazinului Carrefour-Grozăvești. Când au început lucrările la Pasajul Basarab, cu demolările inerente, am tremurat pentru el. Se învechise înfrumusețându-se de la sine, cu concursul spațiului, al aerului, intemperiilor și luminii. Să știu că a folosit cândva la ceva ar fi fost o dezamăgire. Am aflat cu ușurare că nu a servit niciodată la nimic: abia după ce l-au terminat și-au dat seama că Uzinele de Apă Grozăvești nu aveau pompe suficient de puternice să-l umple. A fost construit în 1890, concomitent cu Foișorul de Foc din vecinătatea bulevardului Pache, siluetă impunătoare care-mi apărea în fața ochilor când coteam din bulevard pe strada Iancu Cavaler de Flondor, pe lângă cofetăria Verdun; inevitabil, între numele străzii și turn s-a stabilit în mintea mea o legătură, de parcă Foișorul ar fi aparținut de drept acelui misterios cavaler, cu nume răsunător. Nu știam pe-atunci de fratele lui geamăn, Turnul de la Belvedere, un castel de apă virgin, nesupus vreodată unei utilități. S-a obișnuit lumea cu el, a intrat în peisaj și a rămas acolo. Un adevărat veteran! Impactul cu prezentul al „bibliotecii din noroi”, aterizată în prezentul nostru ca o navă călătoare prin timp, s-a repetat când am ajuns cu lectura la Revista Fundațiilor Regale, VIII, 1 aprilie 1941, nr. 4, unde V. Beneș* prezintă “Monumentele lui Mestrovici în Capitală”. Prima statuie despre care vorbește, în termeni laudativi, este a lui Ion I. C. Brătianu. Acum câțiva ani, a fost repusă la locul ei, probabil în aceeași poziție ca pe vremuri, nu știu însă în ce măsură s-a schimbat ambianța, iar pledoaria lui Beneș merge tocmai în această direcție: ceea ce se află în preajma și în zona vizuală a unei statui e la fel de important, dacă nu mai mult, decât lucrarea însăși: „În fundul grădinii Bibliotecii I. C. Brătianu, cu fața spre strada Victor Emanuel al III-lea, într-un spațiu decupat cu multă grijă din grădina amintită, se află monumentul lui Ion I. C. Brătianu, lucrat de sculptorul jugoslav Mestrovici /…/. Văzut iarna, acest decor apare prea brutal prin disproporție și greutate, vara însă, când, atât între edificiul Casei Autonome a Monopolurilor, cât și între casa particulară din stânga, pomii înalți sunt plini cu coroanele bogate, totul apare într-o monotonie atât de necesară unei concentrări asupra monumentului /…/. Totul e plin de lumină și de aer, ai noțiunea clară a aerului liber și-a unui monument de artă care te invită la reverie și nostalgice prețuiri.” Foarte lăudată este de asemenea statuia regelui Ferdinand I de la Șosea, văzută și ea în ansamblul decorului din jur : „Nu se poate găsi în capitală un spațiu mai adecvat acestui monument/…/. În locul unde-i plasat monumentul, datorită faptului că vegetația abundă, vegetație crescută oarecum liber, cerul pare mai înalt, ca o cupolă, potrivită să primească sub ea o înălțime de monument, oricât ar fi ea de mare. În munți se poate observa cum orice pisc care crește chiar brutal din mijlocul unei vegetații apare ca natural; cerul se ridică odată cu el, îi face parcă loc, îi oferă spațiu și-i ajută să se definească. Este în structura fizică a naturii o potențare a maselor, determinată de bolta cerească. Nu se găsește același lucru într-o piață înconjurată de clădiri. Ele fiind operă omenească, neutralizează virtuțile definitor-formale ale cerului. /…/. În ceea ce mintea a născocit, ochiul refuză indisciplina; în natură, ochiul se supune docil, văzând totul cosmic, cu dimensiuni svârlite până la limitele de percepție.” Mă uit în jurul meu: în prezent, spațiul orașului nostru e din ce în ce mai strâmt. Cerul e obturat de clădiri din ce în ce mai înalte. Zările, micile zări ale orașului, și așa înghesuite între ziduri, sunt tot mai rare, copacii tot mai puțini… Și iată că nu suferim numai noi, ci și statuile. M-au surprins opiniile lui V. Beneș referitoare la vechea statuie a lui Carol I, păreri asemănătoare cu ale mele cu privire la cea nouă, din fața Bibliotecii Universitare. Este vorba nu de statuia în sine, care îi apare lui Beneș ca reușită, ci de amplasamentul ei nepotrivit. Pe noi, cei care nu am văzut-o pe cea veche în realitate, descrierea unui fin și avizat observator ne ajută să ne-o închipuim: „Regele Carol I, drept, oarecum semeț, mai mult un călăreț disciplinat, cu picioarele bine înfipte în scări, cu brațul drept în șold și cu mâna stângă pe hățuri, privește înainte, ca și cum ar observa la orizont o mișcare de trupe sau o luptă. Este o poză de încordare și de nerv, ceea ce nu distonează cu mișcarea calului elaborată în același sens de accent pus pe energie. Mantaua-i militară, într-o linie de frumoasă stilizare, de la mijlocul ei în jos, stă întinsă peste trupul calului. Ceea ce a supărat mult pe Bucureștenii noștri a fost faptul că Regele este cu capul gol.” Dar, spune V. Beneș, nu este obligatoriu ca personajul reprezentat într-o ecvestră să poarte ceva pe cap, costumația regelui se potrivea cu felul cum îl înfățișase Mestrovici: „Poza Regelui Carol I, cu gestul lui reținut, cu ființa încordată, cu dreapta în șold, ca un simbol al disponibilității, cu privirea în zare, nu putea fi prezentat cu capul acoperit. Are în înfățișare prea mult eroism, prea se ghicește în reprezentarea artistului temerarul de la Calafat, care saluta obuzele când plezneau și pe eroul din Războiul pentru Independență care pătrundea până în primele linii spre a fi prezent la tot ce se întâmplă. Nu i-ar fi scăzut din aceste virtuți faptul că pe cap ar fi purtat, ca un burghez cuminte, chipiul pus la locul său?” Mă întreb dacă (și dacă da, prin ce anume) actuala reprezentare a primului nostru rege i-a supărat pe bucureșteni… În nici un caz prin faptul că suveranul are capul descoperit. Mă mai întreb dacă proiectul în mărime naturală al statuii, expus pe locul viitoarei amplasări, a stârnit vreo discuție sau controversă, și dacă a privit-o cineva cu adevărat… Regele își păstrează în monumentul de azi atitudinea care i-a inspirat lui V. Beneș ideea de disponibilitate totală, poate chiar mai accentuată ca la Mestrovici: un elan cu greu înfrânat îl face să se proptească în scări, parcă în plin avânt spre o bătălie sau în drum spre propriul destin: un cavaler în căutarea faptei care-i va aduce glorie, în întreaga lui făptură se ghicește ceva aventuros. Nu poartă niciuna dintre podoabele regale, niciunul din însemnele puterii, pe care o întruchipează fără ajutorul artificiilor exterioare: un bărbat curajos, căruia orice simbol al forței i-ar fi fost inutil, pentru că o reprezintă prin ceea ce este. Ce observă însă V. Beneș relativ la amplasarea statuii dinainte de război? „Cea dintâi problemă care se impune în valorificarea statuii, care apare ca esențială în discuție, fiind vorba de un ecvestru, este aceea a determinării locului în care a fost așezată.” Autorul definește spațiul din fața Palatului Regal drept „haos formal” sau cu termenul german de „Hohlraum”. „Și tocmai în mijlocul acestui haos formal, chiar acolo unde intenția de piață se îngustează tot mai mult, între edificiul Fundației și Palatul Regal, de-a curmezișul ei, este plasat ecvestrul Regelui Carol I. Îl ocolesc mașinile pe ambele părți, pietonii se apropie de el cât nu este îngăduit unei statui în plin-aer, ochiului îi stă obstacol, treci pe sub cal aproape, încât, în orice împrejurare, ai impresia că este o gravă greșeală de tipar într-un text pretențios. /…/. În cazul de față, privitorul nu numai că este lăsat să se apropie până sub copita de la piciorul ridicat al calului, dar poate să fie atât de aproape de el încât să nu-i mai vadă decât suprafața imediată a soclului /…/. Este o negare chiar a spațiului uman, ești sigur, în ultima analiză, că monumentul nici nu se adresează oamenilor. /…/. Dacă s-a ținut cu orice preț să fie așezat în piața Palatului, singura formulă logică ar fi fost să fie plasat exact într-o poziție inversă /…/. Întors cu fața spre Fundație, băgat pe trei sferturi în curtea Palatului Regal, așa ca în stradă să nu iasă decât cu treptele soclului și cu o cincime din soclul propriu-zis, gardul ocolind lateral și prin spate statuia, s-ar fi putut da calului care merge un spațiu necesar/…/, ar fi fost scoasă din drum și pusă la o parte unde nu contrazice cursivitatea străzii. Palatul Regal cu arcuirea lui i-ar fi fost un decor adecvat și măreț, arhitectura lui sobră ar fi conlucrat cu aceea a monumentului.” Cu toate că actuala statuie, mai voluminoasă, după cât îmi pot da seama, decât prima, este plasată ceva mai aproape de fațada Fundației, defectele amplasamentului nu numai că se mențin, ci se amplifică, în primul rând prin apropierea prea mare a privitorului. Oricine iese pe ușa Fundației, actuala Bibliotecă Universitară, este izbit, ca să spun așa, „în plină figură”, de priveliștea bruscă și insolită a posteriorului cabalin, cu coada țanțoș ridicată. Trupul calului este în sine frumos, lucru cunoscut și recunoscut, fără nicio falsă pudoare, totuși, dosul văzut abrupt, de jos în sus și din imediata apropiere, cu privirea focalizată silit, creează o impresie dizgrațioasă, caricaturală. V. Beneș avertizase încă din 1941 asupra acestor pericole și dăduse soluția; dar nimeni nu s-a gândit să-l asculte; o dovadă în plus că nu reușim să învățăm nimic din greșeli. Și ce poate fi mai grav decât indiferența? Ea favorizează apariția monștrilor, cu care ajungem până la urmă să ne obișnuim. Aproape pare de necrezut că bucureștenii se supărau că regele apărea în statuie cu capul gol! Poate că azi nici cu totul dezbrăcat nu ar reuși să mai mire și mai jeneze pe nimeni. În această atât de aleatorie bibliotecă din noroi, două publicații s-au nimerit să fie din primăvara anului 1941: Universul literar nr. 14/29 martie, și Revista Fundațiilor Regale nr. 4/1 aprilie. Războiul plutea în aer, astfel că în ședința din 8 aprilie a Consiliului de Miniștri se vorbea despre punerea la adăpost a tezaurului artistic din muzee; o parte din obiectele celor din capitală fiind deja împachetate în lăzi. Venind vorba despre Muzeul Simu, Ion Antonescu a spus în Consiliu: „Acolo nu sunt opere de prea mare valoare”, „acolo este un fel de umplutură”.** Cu un efort de memorie, încerc să-mi amintesc unde era Muzeul Simu: cu greu reușesc să-l plasez undeva, cam prin fața fostului magazin „Eva”. Locul s-a schimbat foarte mult. Un contemporan, Emanoil Bucuța, îl descria astfel: „Strada din fața Muzeului se chema Eldorado și era o fundătură închisă de porți negre de lemn fără nici o crăpătură. Din grajdurile lui Marghiloman ieșeau cai de curse cu valtrapuri și glugi calde și cu scările prinse foarte sus. Nu se tăiase încă bulevardul, strada Mercur era încă întreagă fără cele două deschizături spre str. Clemenței și spre Calea Dorobanților…”*** Din inventarul făcut de același autor se poate vedea că Muzeul Simu, „Luvrul” Bucureștiului, visat și ridicat în formă de templu grecesc de un colecționar împătimit, nu conținea defel „umplutură”, ci lucrări de Bourdelle, Paciurea, Nicolae Grigorescu, Băncilă, picturi de Sisley, Courbet, Pissaro, Raffaello, Cottet, Laermans… De ce a trebuit să dispară Muzeul Simu, nu sub bombardamente, ci după, în vremea unei alte dictaturi? Gestul nobil al unui moșier bogat, îndrăgostit de artă, deranja în timpuri totalitare. Se pare că mania demolării Bucureștiului e mai veche decât credem și continuă azi sub alte forme. Începutul unui articol de Paul Miracovici, „În loc de cronică plastică. Luterană 6”, din „Universul literar” nr. 14, 29 martie 1941, găsit în noroi, pare a fi scris în clipa de față: ”De curând, s-a dărâmat o casă în București – încă una. Ea a dispărut înainte ca legenda ei să fie cunoscută. Foarte puțini – cei inițiați – vor avea o strângere de inimă trecând prin fața maidanului îngrădit de azi și pe care se mai afla acum câteva luni doar, casa în care generații de artiști au trăit cea mai bună parte a tinereții lor. /…/… „Acest Bateau-Lavoir al Bucureștilor”, cum numește autorul pensiunea d-nei V., unde se plătea cu tablouri, avea la mai toate etajele un pictor sau un sculptor. Miracovici înșiră câteva nume: T Papatriandafil, Ionescu-Sin, A. Kessler, Cassilda Miracovici, C. Baraschi, Paul Miracovici, L- Zin… „În ajunul Salonului se lucra mai mult decât oricând, iar în ultima zi de primire a tablourilor, o caravană întreagă de trăsuri pornea din Luterană 6, fiecare ținându-și tablourile departe de haine, căci toate erau ude încă.” „Acest Bateau-Lavoir al Bucureștilor”… Autorul se gândea desigur la celebrul locaș al artiștilor aflat la Paris, „Vaporul-Spălătorie”, cum botezase poetul francez Max Jacob o casă în paragină aflată în strada Ravignan la numărul 13, în cartierul Montmartre, adăpostind între 1890 și 1914, în studiouri închiriate, tineri artiști, ulterior faimoși. O clădire întunecoasă și murdară, după cum o descrie un contemporan, dar unde locuiau și lucrau artiști ca Max Jacob și Pierre Reverdy, un loc de întâlnire unde veneau Henri Matisse, Georges Braque, André Derain, Raoul Dufy, Marie Laurencin, Amedeo Modigliani, Jean-Paul Laurens, Maurice Utrillo, iar dintre scriitori Guillaume Appollinaire, Alfred Jarry, Paul Fort, Raymond Radiguet, Gertrude Stein. După 1910 închiriază spații aici avangardiștii: Picabia, André Salmon, Jean Cocteau. În această clădire, Picasso inventează Cubismul, creează celebrul tablou „Les Demoiselles d’Avignon”. A existat și în București un fel de „colină Montmartre”, un cartier preferat de pictori pentru lumina lui extraordinară. Această zonă cu lumină specială se numea Izvor, acolo începeau colinele, Uranus, Mihai Vodă, azi dispărute odată cu cartierele lor, în timpul demolărilor din anii 80. Am aflat că vechiul „Bateau-Lavoir” parizian a ars în 1970, dar a fost refăcut opt ani mai târziu și există și azi. Nicio urmă nu a mai rămas din colina noastră, mai stăruie doar în amintiri și fotografii. „Vraful de hârtii” găsite pe stradă, în noroi, mi-a amintit-o prin asociere. Încă nu i-am epuizat „Bibliotecii din noroi” întreaga ofertă de lecturi, mă mai așteaptă reîntâlnirea cu Vasile Conta, cu Simion Mehedinți, cu I. A. Basarabescu, cu I. I. Mironescu… Mă atrage M. I. Neumeyer, cu titlul promițător „Graiul ochilor. Știința privirei în 12 destăinuiri”… Merită deslușit acest grai, mai ales în savuroasa limbă românească de la începutul veacului trecut. Știu că banii găsiți pe stradă trebuie duși la prima secție de poliție, pentru a putea fi recuperați de pierzător. Eu am recuperat o bibliotecă. Dacă pierzătorul o vrea înapoi, o poate avea oricând, e la mine. Gata citită. O oglindă magică în care ne putem regăsi și recunoaște. __________________________ *[Wilhelm] V. Beneș, 1907-1960, prozator și eseist, critic de artă. **după „Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. III, aprilie-iunie 1941. București, 1999. ***sursa: internet