Excelențele lor

Olimpiada s-a încheiat. Pentru România, unii zic că s-a terminat cu bine (ca număr de medalii și loc în clasamentul general), alții că nu. „Se putea mai mult!” Întotdeauna, în principiu, se poate mai mult. Dar, dincolo de o asemenea aspirație și prezumție, să nu uităm, îmi spun, cine suntem. Cine sunt ele, excelențele lor, cei care au urcat pe podium și cei care s-au apropiat de el. De unde au pornit și unde au ajuns. Care a fost și este baza de selecție. Care au fost investițiile publice și private în acești sportivi și în aceste medalii. De ce n-au vrut mai mult?

 

Ar fi ușor să ne gândim la barierele care nouă ne stau în cale și nu le putem depăși. De ce n-au putut mai mult? Ar fi lesne să ne gândim la toate neputințele noastre. De ce nu ne-au reprezentat mai sus și mai frumos? Am putea să ne gândim, fiecare, până unde și ce, și pe cine reprezentăm. Ei au fost acolo, noi am rămas aici, spectatori. Și îmi spun că, pe de altă parte, n-ar fi bine să uităm că în marea masă a publicului mai mult sau mai puțin implicat încă mai sunt alte și alte vârfuri pe care, adesea, nu știm să le vedem. Fiindcă sportul e, îndeobște, un spectacol mai popular al excelențelor, însă alte domenii – chiar de spectacol – ne rămân mereu, mereu obscure. Iată (ca un exemplu foarte recent), pianista Mihaela Ursuleasa a trebuit să urce pe catafalc pentru a se afla cine este, cât de pricepută a fost și cât de sus ar fi putut urca. Ea deja a suit foarte sus, însă acolo nu-s medaliile de preț și nici gândurile noastre firave nu-s de ajuns.