Depresia doamnei Monroe

Specialiști contemporani sunt de părere că, la depresia de care suferea, dnei Marilyn Monroe i s-ar fi potrivit mai mult terapia cognitiv-comportamentală decât psihanaliza. Dar asta nu înseamnă că psihanaliștii au ucis-o… …Constat că unii poartă grija fostei doamne ministru Elena Udrea, se întreabă unde e, ce mai face. Iată că, printre altele, din când în când (mai rar!) scrie pe blogul dumneaei. Poate fi și aceasta o metodă terapeutică; atât pentru ea, cât și pentru cei care o îndrăgesc sau dimpotrivă.

 

Chiar deunăzi titra că „Astăzi este nevoie de psihanalist” și cu pricepere decupa din real câteva eșantioane lingvistice prin care unii își exprimă atitudinea față de evenimente din viața publică actuală și recentă: de la „plagiatul lui Ponta”, la „suspendarea neconstituțională, abuzivă, a Președintelui țării”. Iar dna Udrea mărturisește că este pe cale de a crede că „psihanaliza este cheia acțiunilor USL”. Eu aș zice că, poate, psihanalizarea unor personaje-cheie de pe scena politică actuală ar putea indica psihanalistului cum de au avut ele de gând una sau alta, ce au avut și ce au de fapt în cap, unde ar vrea să ajungă. Dar procedeul ar putea fi totodată riscant și păgubos; plus că un psihanalist care se respectă și (nu are încotro, asta-i meseria!) își respectă subiecții ar fi în situația de a ține pentru sine concluziile. Și-apoi… Fără să-și declare decesul, pare-mi-se că psihanaliza a eșuat deja, rămânând doar un (interesant!) exercițiu de cabinet, pentru cei care și-l permit: atât specialiști, cât și clienți. În primul rând, pentru că durează mult și costă enorm. În al doilea rând, fiindcă nu și-a dovedit clar eficacitatea în ce privește perspectivele clienților, care vor fi fiind ei interesați de trecut, însă pariurile lor sunt cu prezentul și viitorul. Nu în ultimul rând, în România, există printre cei mai puțini psihoterapeuți (iar, între ei, psihanaliștii adevărați sunt chiar rarisimi) din Europa la mia de locuitori. Aceasta și fiindcă pregătirea (privată!) a unui specialist este foarte scumpă, iar costurile serviciilor pe care le oferă societății (dar nu numai ei, ci și un „amărât” de psiholog) nu au vreo legătură cu asigurările de sănătate. Altfel spus, statul așteaptă s-o iei rău pe arătură (chiar până în primitoarele saloane de psihiatrie) ca să te-ajute cu vreo para… …Și fiindcă am ajuns la stat pornind de la sus-puși/sus-ajunși ai săi, mă încumet (tot ca un exercițiu) să le propun terapia cognitiv-comportamentală, care, pe scurt, vizează cunoașterea și schimbarea comportamentelor; asociată cu o analiză existențială. Așa, pentru ca subiecții să aibă și o priveliște cât mai limpede despre realitate. Iar în tabloul întreg să zărească până și suferințele: ale lor și ale noastre.