A vrut să se facă tâmplar, ca tatăl său, dar, când bătea căpriori pe vârful unei case, securea a căzut greșit și pe tăiș s-a ivit sânge. Din ziua aceea, Ion a lepădat sculele lemnărești și a ales un alt lemn, unul care le ia oamenilor din durere, din mâhnire și deznădejde – lemnul cântător al viorii.
A deprins repede meșteșugul, iar bătătura plină cu fetele și flăcăii de odinioară, odăile cu miri și leagănele cu prunci sărbătoriți de megieși și cumetri nu erau în toi fără scripca lui Ion Țibu. „Mai erau atunci câțiva cu dranița subsuoară, trupcari, dobași și fluierași”, dar care nu-i treceau dinainte lăutarului, mândru de „neamul lui de papucari”, cum vesel spune și acum. Ion Țibu știe cântece vechi, hore, sârbe, jocuri bucovinene, cântece triste și „domnești, de la Austria”, valsuri, polci, serenade. Mai pune și gura la lucru, acompaniindu-se cu arcuș legănat, rostind vorbe pestrițe foarte savurate de auzitorii pedanți care râd de se prăpădesc și nu cu zgârcenie umplu paharele cu leac de întristare și moarte. Dar e acum greier singur, furnica, soața sa, s-a isprăvit de câțiva ani. Zilnic merge la movila ei, o tânguie și nădăjduiește că se va arăta într-o seară în pragul său. Au născut și au crescut bine cinci copii. Una dintre fete trăiește la Prahova – a ales-o pentru vărul său poetul Dan David, dintr-o nimereală, cu ocazia unei vizite pe care mi-a făcut-o la Grănicești. Și dintr-o nimereală l-am cunoscut și eu pe Ion – au fost 30 de ani de-atunci, chiar în aprilie. Am bătut obosit și dezamăgit nenumărate sate din Bucovina, de la Humor la Câmpulung, de la Suceava la Fălticeni, Rădăuți și Siret „în căutarea unei parohii”, cum zice Damian Stănoiu. După zile și zile de pagubă, în sfârșit s-a arătat un orizont (despre care nu vorbesc aici) – s-au ivit două posibilități: Siretul centru și Grăniceștii. Am ales vatra rurală în urma a două întrebări adresate cuiva din marginea drumului: „Sunt români toți aici?”. „Da”, mi s-a spus. „Un lăutar este aici?”. „Da! Chiar peste drum de casa parohială”. Și asta m-a convins să vin (și să rămân!) la Grănicești. Repede l-am cunoscut pe Ion Țibu – el m-a și întâmpinat cu vioara, cu marș „imperial”. L-am găsit fermecător, burdușit cu anecdote, bântuit de… viziuni, grăitor în pilde, zglobiu, sărit și asta mi-a plăcut. Așa-i și acum și nu vorbesc cu fereală, e cel mai statornic și bun prieten al meu din acest pământ. Și nu numai atât, ci, cum zice șăgalnicul doctor de la Mihoveni, Petru Poroch, „profesorul meu de vioară”! Da, am învățat de la el, după ureche, țigănește, destule ca să se mândrească de ucenicia mea, vioara fiind pentru mine cea mai frumoasă creație anatomică de pe planetă și prima dintre întruchipările artistice în care perfecțiunea poate fi tangibilă. Ion Țibu este un ins pitoresc, agreabil și generos, prezent în zaiafeturi pădurărești, iubit de cernăuțenii Zegrea și Tărâțeanu, de muzicologul Florin Bucescu, de maestrul Sârbu și de coregraful Ciornei. A susținut „coloana sonoră” în activitatea folclorică a școlii din sat și a adus medalii de preț alături de profesorul coregraf Ștefan Ionel Agrigoroaie și orchestrantul Adrian Petrescu. Am o mulțime de vorbe ciudate rostite de Ion, consemnate, fotografii bizare și imagini video unice. Ion Țibu, lăutarul, la cei peste 70 de ani ai săi, pălit oleacă în auz, strunește încă bine „minunățiile de fete” – cum le zice el viorilor –, bucurându-se, după o zi de zdroabă, nu de un ban, nu de o pâine ori de o gură de întremătură, ci dacă îi pui în brațe scripca. Atunci își ridică de pe creștet căciula ori pălăria pleoștită – cu bor mare, neagră, popească, dăruită din garderoba mea – și râde știrb: „Amu am să vă fac o frumusețe!”. Și se face seara, și noaptea, și umblă nebuni cărăbușii prin răchite, și ies greierii din iarba rourată, și viața își găsește o albie cuminte. Apoi, Ion se duce acasă în odaia lui cu icoane și acareturi de om singur. Fabulează, se închipuie nabab, miliardar, așteaptă să-i vină în poartă autocarul cu vedete de la București; pune în fereastră blidul cu pâine ori paharul cu apă dulce, să se hrănească soarele, luna, stelele, sufle-tele morților fără odihnă dând ocol osiei celor văzute și nevăzute. El însuși fiind un duh hoinar, desprins dintr-un carnaval cu strămoși, fantasme și moroi, bătrân cu plete albe, rare, îngânător de constelații, profet năstrușnic, cu scripca sub braț, ultimul Greier al satului.
Comentarii