RISIPITORUL

Constantin Blănaru a fost aproape o viață inspector școlar. Îmi vine a crede că nu este comună unde să nu fi descins măcar o dată, ca să nu mai vorbesc de școlile urbane. Pe unde a trecut, n-a lăsat doar procese-verbale (s-ar aduna multe volume), ci și recomandări viabile care au dat rod în multe cazuri. Inteligent și pus mereu la curent cu noutățile în domeniu, cu o viziune pragmatică asupra educației, avea știința combinației dintre exigență și toleranță, intervențiile dumisale erau agreabile, niciodată impregnate de dogmatism, dovedind și solicitând competență.

 

A militat pentru manuale de bună calitate, recomandând conținuturi adecvate în cadrul întâlnirilor organizate de minister. S-a risipit (aceeași părere a exprimat-o cândva și doamna profesoară Mioara Gafencu) în slujba învățământului sucevean, timp în care a publicat o singură carte, în 1981, la Ed. Junimea, intitulată La lumina zilei, reeditată în 1997 cu titlul Oaza din infern, un monolog al unei sensibilități extreme într-o babiloniadă ce parcă nu se mai sfârșea. C. Blănaru, risipindu-se, a și adunat precum albina care polenizează, după care ajunge la stup încărcată cu rodul pământului și al cerului. Peregrin mai ales prin județ, atent „la tot și la toate”, cum a zis undeva Marin Sorescu, s-a îmbogățit cu întâmplări și personaje pe care le-a valorificat în volume precum Ucenicul vinului (2006), Liantul (2007), Vertij prin memorie (2008), În caroiaj (2010). Recent, a scos un al doilea volum din Însemnări despre autori și cărți (Ed. George Tofan, Suceava, 2012) – primul a apărut în 2008 – , reprezentând, conform declarației autorului, rodul unui răspuns la gesturile de dăruire a cărților personale din partea unor scriitori proeminenți sau a unora în devenire din ultimii aproximativ cinci ani (…). Cartea cuprinde 44 de autori așezați în ordine alfabetică și un număr cel puțin dublu de lucrări comentate, ceea ce înseamnă multe mii de pagini parcurse, întrebându-mă cu această ocazie dacă n-ar fi cazul ca d-lui (anvergură intelectuală are, simț critic, așijderea) să se apuce de elaborat o istorie a literaturii bucovinene. E un argument solid în paginile cărții aparținând lui Dorin Popescu („Convorbiri literare” 8(140)/2008), preluat de autor în finalul discuției referitoare la vol. Bucovina în mărturii de epocă și Bucovina în notații de epocă, scoase de istoricul literar Liviu Papuc: „Bucovina are virtuți taumaturgice pentru cultura română. Întâi, pentru că o exprimă sintetic, o exprimă admirabil în concepte intraductibile, în concepte irepetabile, precum doina și dorul. Apoi, pentru că o reprezintă admirabil, reprezintă vocația mândră și tolerantă a României de a fi în lume, de a fi împreună cu alte culturi, de a trăi bucuria întâlnirilor culturale transetnice. Și, în sfârșit, pentru că o salvează periodic, programatic, aproape ritualic, din crizele ei de orgoliu, de decrepitudine, de exces. (…) Cultura română nu este niciunde « mai acasă » decât în Bucovina.” C. Blănaru e un hipersensibil, cu o solidă cultură, de care nu face caz niciodată și cu o trezvie a conștiinței mai rar întâlnită. Adeseori autoscopic în proza proprie, se dovedește a fi un meseriaș de înaltă clasă când e să pătrundă în opera altui autor, scrutând esențele. Așa se face că ultima carte a lui Teofil Lianu Hai, pană, cu mine-ndărăt are tonalitate de litanie, La gurile Africii a lui Grigore Ilisei este mărturia unui caz rar de îndrăgostire până la magnetizare de tărâmul solarității mediteraneene și ecuatoriale, pentru ca romanul Octavia al aceluiași ieșeano-fălticenean să reactiveze nu doar un motiv literar (cel „al florii ofilite” sadoveniene) și o tipologie tradițională, ci și o problemă esențială, a modernității abordării tradiționalului. Vorbind despre romanul Ecluza de Radu Mareș, ajunge la concluzia că bucovineanul trăitor la Cluj este un constructor realist, temeinic, riguros, sobru și nu-și lasă descoperite intenționalitățile, pasaj care se potrivește de minune și comentatorului. O discuție interesantă se duce în jurul altui roman – Când ne vom întoarce – , cu numeroase pagini de observații pertinente, scrierea fiind o frescă a Bucovinei, C. Blănaru dovedindu-se un redutabil polemist (rămâne, de fiecare dată, spre onoarea dumisale, vorba lui Octavian Paler, în limitele „polemicii cordiale”) ca unul ce are proprietatea, pe urmele lui Camil Petrescu, de a vedea idei. Autorul se oprește pe câteva pagini asupra scrierilor lui Constantin T. Ciubotaru, udeștean cu har și cât se poate de pitoresc, iar, după fericita zicere lui C. Blănaru, un pivot spiritual bucovinean în sudul țării, din care voi cita câteva titluri, toate având darul să ți se înșurubeze în creier și să nu mai plece de acolo: Umor prin ANchior sau (t)eroristul cel vesel, Securiștii au fost extratereștri!, Suflete casante (o idee-titlu metaforic inspirată), Ole! Ole! Ole! Unde mi-am băgat picioarele!, Războiul chibiților și concluzia că C. T. Ciubotaru dovedește că este inepuizabil ca scriitor și capabil să-și mențină activi cititorii. Cartea cuprinde referiri și la câțiva câmpulungeni: Doina Cernica și al ei Rodos, ultima vară, cartea atestând o scriitoare de excepție, care « scoate din categorial » orice creează, Ion Filipciuc cu a sa lucrare (ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui profesor de limba și literatura română) Lectura basmului în școală, unde autorul atestă și o viziune comparativă asupra operelor românești în raport cu opere (în special populare) din literatura universală, apoi George Bodea, fiindu-i analizate cele două volume de Secante prin cercuri… 1. concentrice și 2. excentrice, pagini dense unde vibrează o conștiință de intelectual de mare forță. Cât despre harnicul Vasile Sfarghiu, semnatarul prozei O viață neobișnuită, se evidențiază faptul că acesta « a atacat » de la început cu succes romanul obiectiv. Constantin Arcu e prezent în volum cu două romane, Faima de dincolo de moarte (aici se descoperă analiza pătrunzătoare și nuanțată a societății rodeștene) și Cocteil în cranii mici, cu o viziune creatoare ingenioasă și cu o semnificativă imagine a realității românești, o carte-reper în literatura noastră de azi. Alți iubitori de frumos, cu priză la C. Blănaru, modești în împărăția lor, sunt profesorii Emil Simion, Valeriu Sandovici și Emil Rei, primul fiind poet, prozator și autor de teatru școlar, cel de-al doilea cu vol. Folclor din Valea Șomuzului, o carte demnă de interes și pentru specialiștii în folclor, ultimul un autentic povestitor, recunoscut ca atare și de scriitorul Emilian Marcu. Alți doi autori comentați: Mioara Gafencu, profesoară de o calitate intelectuală și etică exemplară și cartea Rememorări luminoase, cu o modalitate inedită de structurare a materialului – scrisoarea – și Nicolae Cârlan, cel ce și-a dedicat viața scoaterii la lumină a multor valori bucovinene, aici fiind discutat volumul de corespondență a lui Nicolae Labiș, în care comentariile sunt construite cu luciditate, atitudine justițiară (…), stilul său antrenând la consens cu el. Impresie bună i-a produs autorului și cartea Iuliei Murariu Poezia lui Nicolae Labiș, poetul de la Mălini având o complexitate mult mai mare decât i-a fost văzută, iar poeta Viorica Petrovici are un suflet plurivalent, acesta uneori se declanșează molcom, alteori febril, iar alteori exploziv (vol. Caduceul lui Mercur). Sub un maldăr de lună, semnat de Vasile Zetu, conține piese lirice din categoria haiku-ului japonez, practicat – la noi – de puțini îndrăzneți, autorul oprindu-se cu aplecare și asupra a două volume de poezii ale profesorului Lucian Ioniță, Țara cu iluzii și Jurnalul unei răni, ambele cu un conținut de meditații lirice de efect. Un alt sucevean intrat în vizorul criticului este Liviu Popescu și cele două cărți de poezie Sintaxa imaginii și Înțelegerea tainelor, udeșteanul, prin naștere, fiind considerat un poet decent, reticent, discret, amiabil, nezgomotos (…), însă ferm în evoluția sa (…). C. Blănaru se oprește și asupra operelor câtorva ieșeni, precum Magda Ursache, o polemistă originală (mânuind un neiertător bisturiu!), așa cum rezultă din vol. Să citiți bine!, eminescologul George Popa este prezent cu sinteza hermeneutică Luceafărul.Treptele spiritului hyperionic, lui Emilian Marcu i se analizează vol. 3 (Aducerea cenușii la Templu) și 4 (Ultima cină a Palatinului) din romanul Suburbii municipale, autorul dovedind o inepuizabilitate a resurselor creatoare, în vreme ce Ilie Dan – neostenitul lingvist-filolog-creator – este prezentat ca poet, cu vol. Crucea de gheață și În pridvorul Cerului. Universitarul Ion Popescu-Sireteanu, bucovinean ca și Ilie Dan, devenit între timp „sudist”, îi amintește comentatorului prin lucrarea sa Cățeaua și alte povestiri de lumea scriitorilor Agârbiceanu, Galaction, Rebreanu și alții. Cititorul (neobosit!) face cunoștință în carte și cu unii din scriitorii băcăuani. Este vorba de Ioan Prăjișteanu, directorul revistei „Plumb”, cu volumul său de poezie Prizonierul cercului, o fină succesiune de confesiuni și alegorii, care atestă un nou poet și o nouă pecete lirică în spațiul moldav, apoi Ioan Neacșu cu Bacovia: contemporanul nostru, o carte originală, într-unul din capitole Bacovia fiind comparat cu Eminescu (a făcut-o cu ani în urmă și Thedor Codreanu, mai extins, în Complexul bacovian), cu o concluzie („Bacovia este mai fidel propriei sale naturi – în poezia erotică – n. n. decât genialul model”), amendată pe bună dreptate de C. Blănaru, acesta consemnând că fiecare dintre cei doi este fidel propriei sale naturi, după cum autorul își exprimă certitudinea, referindu-se la Templul iubirii al lui Carmen Voisei, că poeta băcăuană trăiește drama creației (…) și tinde la împlinire creatoare credibilă. E de amintit și criticul literar Cornel Galben, cu o scriitură elegantă, amintindu-i, prin vol. analizat – Alergând prin subteranele textului – de maniera lui Perpessicius, cel care putea să și execute (tot elegant!) la finalul unui demers elaborat în notă optimistă. Mai sunt prezente în carte câteva nume, ca de exemplu Gheorghe Drăgan cu al său Jurnalul lui P. H. Lippa transcris fragmentar și comentat pe larg de Gheorghe Drăgan (o ficțiune cu aspect de hermeneutică morală convingătoare), Luminița Aldea, autoare a două romane – Nisipuri mișcătoare și Acasă, Tamara Andrucovici, fiica lui Vasile Andru, al cărei microroman Tu ai palma cât o țară (titlul fiind un vers din Adrian Păunescu) impresionează deopotrivă prin prospețime și nerv, monahia Elena Simionovici vorbind despre Oameni la sfânta Mănăstire Voroneț, Ionela Flood care semnează un volum de poezii, Parfumul îngerilor, cu dominantă erotică, Emil Iliescu și proza lui cu lumi atemporale din Între două lumi, Liviu Comșia prezentând cu mândrie Scriitorii roșioreni, ori prezentându-se în calitate de prozator cu romanul Frica (opera unui autor puternic, capabil să influențeze proza noastră de azi) sau cu volumul de proză scurtă Deruta, Ștefan Dinică, apărut în lume din baștina lui Marin Preda, ce evocă în Martor la facerea lumii vârsta nevinovăției și cu o scriitură fluentă, expresivă în cele două romane (Dorna 16 și Până la iubirea de toamnă), Mihaela Dordea și microromanul ei Câtă iubire, Viorica Lavric, autoarea vol. Când plâng stejarii…, poezia stenică a lui Ion Maftei (Flavus) amintind de sonetele lui Emilian Marcu, Francisko Kocsis, ale cărui proze din Plimbări cu Freud, unele pornind de la evenimente cotidiene, urcă treptat în irealitate, altele în teritoriul misterului și altele în fantastic, Gheorghe Solcan cu două vol. de dramatizări din Ion Creangă și unul de schițe umoristice intitulat Lupul, capra și varza, în sfârșit, Virgiliu Ene cu Previziuni științifice în opera lui Mihai Eminescu, autorul apreciind că „previziunile eminesciene depășesc această calitate, fiind, de fapt, viziuni științifice încorporate în imagini”. Personal, optez pentru cele două lucrări extrem de interesante ale lui Theodor Codreanu – Eminescu. Dialectica stilului și Modelul ontologic eminescian, pe care autorul în cauză, după observația lui C. Blănaru, nu le cunoștea la elaborarea operei sale. La final, trebuie precizat că volumul discutat, pe lângă faptul că are un conținut eterogen, este unitar prin stilul concis și elevat al demersului critic, prin evidențierea aspectelor esențiale din operele comentate și printr-o detașare față de autor, atenția concentrându-se asupra textului. Părerile lui C. Blănaru, atent filtrate, sunt convingătoare și contrazic fără drept de apel pe cele exprimate (mai mult decât pieziș!) în articolul Criticul literar de Ovidiu Morar în „Crai nou” din 28 martie 2012.