Marele „izvoraș” al Victoriei

Probabil nu întotdeauna avem dreptate când spunem că orice minune ține numai trei zile. Cunosc un miracol care durează deja de treizeci de ani. Și nu undeva departe pe tărâmuri de vis, ci în realitatea apropiată de noi, într-un sat de pe valea Siretului – la Ropcea Victoriei Costinean.

 

Deși nu e locul ei de baștină (s-a născut și a trăit până la căsătoria cu Ștefan Costinean la Igești), pentru mine Ropcea se identifică cu numele Victoriei și cântecele ei, căci înainte de a auzi de această străveche vatră i-am cunoscut copilașii din ansamblul folcloric „Izvoraș”. Dar și multă altă lume a aflat de existența Ropcii de la întâlnirile cu micii românași, gătiți în strai străbun, apăruți pe scenă ca niște ouă încondeiate, într-o revărsare nesfârșită, aidoma unui râuleț răsărit din străfundul pământului. Se strâng toți ciucure în jurul conducătoarei artistice, dând glas cristalin, întâi abia șoptit, apoi, susținuți de amplitudinea vocii ei, tot mai viguros ca ropotele tumultuoase ale unei cascade. De la primele evoluări și până astăzi, Victoria ne apare cu același „Izvoraș” și aceiași copilași – de parcă timpul nu i-a atins cu bruma toamnelor și argintul iernii. N-am văzut nicicând pierduta sau furata cloșcă cu puișorii de aur, dar de câte ori asist la spectacolele sau măcar la o singură evoluare a lor îmi apare imaginea acelei legendare găinușe, care scoate mereu puișori de aur. Ei ne fac să credem în miracolul eternei tinereți. Chiar dacă la spectacolul aniversar, când acum câteva zile întreaga Ropce, cu invitați din Storojineț și Cernăuți, a sărbătorit vârsta maturității ansamblului (30 de ani), Victoria a apărut de mână cu un bobocel mândru de fată, de mărimea și gingășia unei viorele. Nepoțica Ana-Maria, de la fiica Otilia, la trei anișori abia împliniți, a înviorat murmurul cel mai suav al „Izvorașului”. Bunicuța a găsit și catrință, și cămașă brodată, și trăistuță, și opincuțe – toate pe potriva celei mai mici și mai dulci artiste, stăruind s-o împodobească așa cum arăta mama ei la primii pași ai ansamblului. Și fiul Bogdan, astăzi bărbat de curând însurat și conducător al orchestrei căminului cultural din Ropcea, parcă mai ieri o făcea pe supăratul, cântând pe cea mai mare scenă din Cernăuți: „Eu pe mama-s mânios,/ că nu m-a făcut frumos:/ m-o făcut mama în șură/ mititel și bun de gură!”. De fapt, Bogdan a crescut cu totul altfel decât în cântecul din copilărie – blând, tăcut, bun mai mult pentru vioară decât „de gură”. Și dacă Otilia de la naștere a fost „podoaba tatei”, moștenind perseverența și seriozitatea părinților, apoi mezinul Bogdan a „rătăcit” în căutarea profesiei, revenind până la urmă la ce i-a fost mai drag, la sevele supte odată cu laptele matern – la muzică. Cum a ieșit micuț cu vioara pe scenă, așa continuă și astăzi să-i acompanieze pe copilașii mamei sale, mereu alții, dar aceiași la port și la cântec. Or, titlul de colectiv etnofolcloric model, decernat în anul 2004 și confirmat în 2009, este o cucerire a talentelor multor generații de elevi de la Școala Medie din Ropcea, modelate de conducătoarea artistică și profesoara de istorie Victoria Costinean. Îmbinarea studiilor muzicale cu cele în materie de istorie i-a favorizat apropierea foarte sensibilă și serioasă de comorile folclorice ale zonei Siretului. De multe ori m-am întrebat de ce orice melodie îngânată, plânsă, bocită, dar și cele de petrecere, explozibile de voie bună îmi storc lacrimi, de ce întotdeauna îmi vine să scriu despre evoluările ei cuvintele: „Cum încă nimeni n-a cântat”? Răspunsul vine din melodiile lansate, din repertoriul ansamblului, precum și din cartea „Aspecte ale culturii românilor din Valea Siretului”, la care a ostenit vreo șase ani împreună cu soțul Ștefan, dar pe care el n-a ajuns s-o vadă tipărită. Aproape toate cântecele Victoriei provin de la sursă, sunt culese de la bătrânii satului, fără a fi înzorzonate cu elemente moderne, trecute prin măsluirile kitschului demolator de valori veritabile. Semnificativă în această privință a fost lansarea, în 2000, a unei casete audio – „Di dor mult îi greu pomântu”, în care a adunat cântece de înstrăinare. Multe voci inegalabile slăvesc frumusețile Bucovinei, dar nimeni până la Victoria Costinean nu i-a cântat atât de pătrunzător durerile, n-a îndrăznit să dea glas atât de timpuriu destinului românilor dezmoșteniți de țară. Or, dacă ne transpunem cu treizeci de ani în urmă, când și-a înființat colectivul, și facem o simplă operație matematică, descoperim că ea a început să culeagă mărgăritarele folclorice din marea de amar și să cânte durerile românilor înstrăinați încă din perioada când imperiul sovietic se ținea bine pe picioare și nici nu se pomenea de marile dezghețuri ce aveau să vină. Cunoștea tragediile neamului de la mama ei din Igești, care și-a pierdut părinții și fratele în exilul stalinist. Lansându-le în veșmântul lor poetic și melodic autentic, le-a dat totuși vibrația vocii de turturea, amplificată de o notă emotivă inconfundabilă. Ceva mai târziu avea să le răspândească prin întreaga Românie, începând de la Suceava și până la Alba Iulia și Brașov. Reveniți acasă, după ce au pășit prima dată hotarul, la sărbătorirea celor 75 de ani ai Marii Uniri, micii ropceni însoțiți de Ștefan și Victoria Costinean puteau să le spună părinților, asemenea tânărului Ciprian Porumbescu când a dirijat corul la Marea Sărbătoare de la Putna, că au cântat României întregi. Ca o rugăciune și o dorință sacră, înainte de a ajunge în albia firească a neamului, a răsunat un cântec de-al Victoriei, foarte apropiat de creația populară, dar compus de soț: „Doamne, dacă-o fi vreodată,/ Să venim la judecată,/ Să ne mai ierți din păcate/ Că le-am ispășit pe toate”. Concertul jubiliar al „Izvorașului”, ținut în ziua când în satele din nordul Bucovinei se sărbătorește Sfântul Ștefan, a răsunat și ca un recviem pentru bărbatul ce o numea „fata mea cu păr de aur”, care a încurajat-o, i-a susținut marea ei pasiune pentru cântec și i-a dăruit cele mai scumpe distincții – pe Otilia și Bogdan, dar a părăsit-o prea devreme, lăsând-o cu o casă abia începută, cu o carte netipărită și copilașii încă nesiguri de viitorul lor. De aceea clipa de grație a Victoriei a fost și ca o expunere la judecata consătenilor a zbuciumului de când a rămas singură. Incredibil câtă putere și caracter se ascunde în făptura ei de pasăre micuță. A reușit să-și pună copiii pe picioare, să editeze rodul investigațiilor folclorice, să intre în casă nouă, să cucerească premiul „Etnos” în București și titlul de colectiv etnofolcloric model pentru „Izvorașul” ei, să ducă la bun sfârșit și să inaugureze o sală de muzeu etnofolcloric în incinta școlii din Ropcea și, mai recent, în 2011, să obțină titlul de Lucrător Emerit al Culturii din Ucraina. Dar cea mai prețioasă realizare pentru ea este că a izbutit să ajungă cu „Izvorașul” în capitala Ucrainei, să ridice în picioare mii de spectatori în cea mai mare sală de spectacole din Kiev, făcându-i să aplaude fierbinte portul și cântecele românești. Anul trecut, la Cernăuți, copiii ei au luat premiul I, într-un concurs la care au participat 54 de colective, – cu imnul înălțător al lui Grigore Vieru consacrat limbii române. Ca să fie înțeleși de ucraineni, Victoria a apelat la ajutorul unui bun prieten al ansamblului, Ivan Pilat, președinte al clubului internațional pentru copii „Leagănul păcii”, care i-a tradus câteva strofe în ucraineană. Și spectacolul jubiliar a gravitat în jurul pieselor traduse de Ivan Pilat, ca semn de respect față de reprezentanții autorităților raionului Storojineț (în special președintele Consiliului Raional Petro Bryjak, prezent în sală până la finele concertului), care, deși n-au învățat încă limba băștinașilor, lăcrimează când ascultă cântările „Izvorașului”. „Bătrâneasca” și „Bătuta” tinerilor dansatori de la Ciudei, aduși de directorul Școlii nr. 1 Radu Pătrășescu, ropcean prin naștere, piesele instrumentale ale orchestrelor din Ropcea și Storojineț, trilurile de ciocârlie ale venerabilei purtătoare de folclor, Gheorghina Pascal, vocea așteptatei și iubitei interprete Silvia Braga-Dascaliuc nici n-au avut nevoie de translatori. Or, numai românește se poate cânta „Dacă dorul n-ar mai fi, omul pe lume-ar muri”… Și numai românește răsună atât de emoționant și solemn sorcovele cu urări de sănătate și noroc și strălucesc atât de pitoresc nunțile înscenate de „Izvoraș”. Reluând din arhiva repertoriului primele ei piese de succes – „Frumușica”, „Pe drumul care merg eu”, precum și alte cântece, Victoria n-a uitat să-i pomenească pe informatori (Maria Sbira, Mihai și Radu Pătrășescu, Mihai Boguslaveț, Ana Ionuț, Victoria Vicovan), cărora le datorează stilul original, unicitatea interpretativă. Țâșnind din rana deschisă a pământului nostru bolnav de frumusețe, din chiar măduva creației populare, vocea Victoriei ne readuce pierdutele izvoare printr-un „Izvoraș” mic, dar veșnic tânăr și rezistent contra înstrăinării.