Adâncata, la… înălțime

Cu ceva vreme în urmă, când se apropia sorocul gradului al II-lea sau I, i-am auzit pe unii colegi rugându-se (și ce rugăciune era asta!) să nu apară în comisie profesorul Gheorghe Giurcă. Unora li se împlinea (pesemne că unii aveau ceva relații acolo Sus), altora… De ce să nu recunosc, am mustăcit de fiecare dată (în perioada aceea nici măcar nu aveam mustață), încercând să vin apoi cu niște argumente care picau, din păcate, cam greu la lingurică.

 

Profesorul Giurcă a fost unul de elită. O spun eu și o afirmă și foștii elevi ai Liceului Pedagogic Suceava, unde se făcea carte serioasă. Exigent înainte de toate față de sine însuși, avea aceeași atitudine și în raport cu ceilalți colegi. Avea conștiința responsabilității pentru lucrul bine făcut, pe care și-a păstrat-o în continuare și, prin funcțiile deținute, a pretins instrucție și educație de calitate. Îi plăcea să vadă că omul de la catedră se ia la întrecere cu sine însuși, autoformându-se continuu, spre binele copiilor, iar atunci când se întâlnea cu mediocritatea lua atitudine: cinstit, fără patimă și, în general, fără să acorde circumstanțe atenuante, convins fiind că un profesor nepregătit la standardele cerute omoară generații întregi de elevi. Între timp, ieșit la pensie, a scris câteva cărți, adăugându-se acestea la zestrea anilor de dăscălie, care dau seamă asupra faptului că pentru dumnealui cea mai bună odihnă e… munca. Ultima dintre ele se intitulează simplu Monografia satului Adâncata din județul Suceava (Ed. George Tofan, Suceava, 2011), are aproape 300 de pagini și se deschide cu un Cuvânt înainte, la sfârșitul căruia autorul, cu modestia-i cunoscută, afirmă: „Conștient de faptul că o asemenea lucrare poate îmbrăca și alte forme, mai mult sau mai puțin diferite, las cititorului dreptul de a aprecia Monografia…, de a se convinge în ce măsură găsește în ea răspuns la cât mai multe întrebări (la toate, nu-i posibil) vizând trecutul și prezentul acestei localități”. Ca unul ce am parcurs-o, am constatat, înainte de toate, două aspecte: litera documentului la care apelează mereu autorul se conjugă în mod fericit cu talentul, fie că e vorba de fragmente descriptive, fie că are în vedere prezentarea unor fapte, astfel că lectura capătă și ea o caracteristică de neglijat, partea informativă este receptată în mod plăcut, povestea satului Adâncata fiind scrisă cu har, pe alocuri, cu vibrație nereținută. Aflăm astfel că localitatea a fost întemeiată de bejenarii din zona Bistrița-Năsăud pe vremea domnitorului Bogdan cel Orb, întemeietorii fugind din calea represiunilor autorităților maghiare, în urma martirizării lui Gheorghe Doja. Așezarea e situată – au constatat arheologii – într-un areal geografic locuit din timpuri străvechi, mai precis din paleoliticul mijlociu (cu o vechime de aproximativ 30 000 de ani î. Chr.), cu locuitori harnici și chibzuiți, peste demnitatea cărora e greu de trecut. S-a văzut aceasta în timpul când s-a forțat colectivizarea agriculturii, mulți din gospodari înfundând pușcăriile comuniste. Autorul e mândru de satul său și de adâncățeni, indiferent că discută despre cadre didactice, preoți, slujbași ai statului, oameni simpli, o comunitate care, în continuitatea ei de bună-credință, a ridicat una dintre cele mai frumoase vetre ale județului Suceava. Implicare sufletească a lui Gh. Giurcă în paginile cărții dă impresia, în unele pagini, de convorbire cu vrednicii consăteni, făcând din paginile ei o lectură cât se poate de agreabilă. Iată câteva exemple: „Voi, cei pe care viața v-a mânat mai aproape sau mai departe de meleagurile natale, închideți ochii și revedeți…”, ori „Vă mai aduceți aminte?”, în altă parte „Sau toamna, când locul verdelui e luat treptat de arămiul de diferite nuanțe al frunzelor, nu-i frumos la Adâncata?”. Iar eu aș continua, pe moment, pe aceleași acorduri: poți să-ți închipui, dragă cititorule, ce dor cumplit îl încearcă uneori pe autor pentru satul natal și al copilăriei? De aceea, mono-grafia reprezintă întâlnirea cu un topos mirific, indiferent de vârsta acestuia, o localitate cu oameni minunați „cari au fost”, ori care duc pe mai de-parte tradițiile, atâtea câte s-au mai păstrat. Mulți au căzut pe diferite fronturi, jertfe întru apărarea patriei, a căror pomenire se face în fiecare an în bisericile satului sau în fața Monumentului eroilor, probabil unul dintre cele mai inspirate mărturii ale neuitării din județul nostru, iar plecăciunea profesorului Gh. Giurcă e plină de smerenie și recunoștință: „Ei și-au făcut pe deplin datoria față de neam și țară. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să-i ierte pe toți și să-i odihnească în pace, indiferent de locul unde le zac osemintele!” Prin urmare, viața satului Adâncata este așezată pe o temelie solidă, nu numai pe cea zidită de eroii căzuți pe câmpurile de luptă, ci și pe a celor care au muncit cu abnegație în diverse domenii și la care se adaugă zestrea culturală a zonei de unde au plecat cândva întemeietorii. Monografia urmărește drumul sinuos al școlii din Adâncata (înființată în 1882), cu slujitorii ei devotați, pomenește de Legea asupra Instrucțiunii dată de Al. I. Cuza în 1864, cu învățământ primar obligatoriu și gratuit (Art. 36 suna astfel: „Când părintele, tutorele sau stăpânul va lăsa pe copil a lipsi de la școală fără motiv legal și nu-l va trimite trei zile după avertismentul ce va primi de la învățător, acesta sau revizorul sau subrevizorul va înștiința îndată pe consiliul local al comunei care va su-pune pe părintele, tutorele sau stăpân la o amendă de 20 parale la orașe și 10 parale la sate pentru fiecare zi de lipsă. Amenda se va plăti în bani sau în lucru pentru comună. În caz de re(ci)divă, ea va fi îndoită”); trece prin directivele ministrului Spiru Haret, care avea în vedere ca învățătorul, pe lângă o temeinică pregătire psihopedagogică și de specialitate, să fie un adevărat gospodar, instruindu-i și pe săteni (copii ori adulți) cum să-și lucreze pământul și militând pentru ridicarea morală, intelectuală și materială a populației rurale, prin implicarea în acest sens și a preoților; discută situația învățământului de după reforma din 1948, ca să facă, în final, o reverență înaintea tuturor celor care au slujit cu devotament și dăruire comunitatea din Adâncata. Nu este omisă activitatea căminului cultural (înființat în 1939) sau cea a muzeului, înjghebat cu trudă și pricepere de un învățător, muzeu de care și-a bătut joc, după ’89, un înalt funcționar al Primăriei, „risipind”, în folosul propriu, exponatele, unele de o valoare inestimabilă. Citiți și vă minunați de ceea ce zice autorul: „Și, pentru ca treaba să fie dusă până la capăt, după ce a golit muzeul, adăpostit în incinta căminului cultural, a luat și rafturile de scândură. Și, totuși, cum de n-a observat nimeni, chiar dacă ne aflam în acel context social tulbure? Dar oasele de dinozaur oare cum le-a valorificat? Le-o fi vândut și pe acelea? Cui?”. Întreb și eu, cutremurat, la rându-mi: cum de nu s-a găsit cineva să-l ia la întrebări pe acest „înalt” (?) funcționar care a ras banditește o bună parte din zestrea spirituală a comunității? Nu cumva s-au înfruptat și alții din „borcanul cu miere”, lingându-și degetele cu satisfacția osânzei bovinizate? Mare noroc a fost (asemenea indivizi n-au nimic sfânt) că nu s-au adunat acolo și exemplarele rare (multe!) ale cărților de cult cu valoare de patrimoniu. Finalul inscripțiilor de pe ele li s-ar fi potrivit, în caz că ar fi îndrăznit să le citească, măcar hoțește, însemnări de tot frumoase, din care inserăm doar una: „Acestuia penticostari am cumpăra(t) eu robul lui Dum(n)ezeu Vasile Cârcu de la prosfinția sa Kir Anania, Arhiepisco(p) Sevatia drep(t) op(t) lei și la(m) afierosi(t) la biserica a Sfâ(n)tului mare mucenicul Dimitrie la satul care se numește Adi(n)cata pentru pomenirea me și a părințilo(r) mele și cine a coteza a lua de la biserica aceasta să fii blastamat și aforisit de la Domnul nostru Isu(s) Hristo(s) și să judece cu mare mucenicul Dimitrie la strașnic judecata, și iertăciune să nu aibă în veci”. Autorul monografiei are experiența scrisului și nu-i scapă nimic. Analizează cu mare atenție viața economică, cea sanitară, aduce în discuție elemente de toponimie și antroponimie, descrie cu lux de amănunte tradițiile și obiceiurile satului, iar ultimul capitol este intitulat Consăteni cu care ne mândrim, prezentările făcute acoperind în totalitate semnificația titlului. Lipsește, cum era până la urmă și firesc, un singur nume, cel al lui Gheorghe Giurcă, omul ce se dovedește a fi extrem de atent la documente, pertinent în observații și analiză și constant echilibrat în judecarea celor două epoci – ante și postdecembristă –, iar cartea va rămâne, de bună seamă, o lucrare de referință, un alt monument ridicat să străjuiască satul său iubit Adâncata.