Rău mă dor, ochii mă dor…

După două ture la gazetă în această săptămână, și astăzi în interviu (luat acu vreo 5 ani), prințul Mihai Andrei Sturdza, fost, deunăzi, student (și) la Suceava, română-engleză. Hai să mai vedem și astăzi câte ceva. Iar dacă ne/dacă te prăpădești de noi, nu-i bai: mintenaș, poți citi materialele cu pricina in extenso în cărțulia noastră proximă „Cioban la stele”, un volum de interviuri ochioase…

 

Meseria de prinț… – De ce-ai preferat să stai la cămin? – Pentru c-am vrut să am parte de viață studențească. Asta a fost decizia mea și nu regret. – Cu căminul de-aici, cum te-mpaci? Condiții… Ești doar un prinț veritabil… – Condiții?! Ca orice student. – Unde mănânci? – La cantină. Mai gătesc, din când în când, mai mănânc cu vecinii mei… – Un weekend cum arată la tine? – Ca la orice student; câteodată ești nevoit să stai acasă și să-nveți pentru examen, câteodată ai chef să ieși, mergi la un suc, cu prietenii, adică socializarea, normal. – Că e sezon! Ai treabă cu serbările, cu spectacolele… – Da. Nu chiar; când, la 16 ani, eram la Ambasada României din Madrid, de Crăciun au venit și au cântat colinde, acolo. Și a fost o mică Românie în centrul Madridului, în centrul Spaniei… Om bogat? Om sărac? – Am fost și sărac, și bogat, mă rog! Au fost momente în viață când nu duceam lipsă și-au fost momente când, ca orice om, am simțit oarece lipsă; nu depinde numai de circumstanțele interioare, ci și de cele exterioare… – Sunt studenți care n-au citit o carte… – Fiecare persoană vrea să descopere ceva-n viață. E greu să vegetezi ca o plantă, trebuie s-asimilezi informație; sunt unele persoane care n-au citit cărți, dar asimilează informație pe alte căi, cum ar fi televizorul, radioul, internetul, calculatorul, CD-uri, dischete… Sunt tot atâtea medii care transportă informația, dar nimic nu se compară cu răsfoirea unei cărți. Nimic nu se compară ca atunci când ai mers la anticariat și-ai găsit cartea respectivă, după o anumită căutare; e alt sentiment! Se spunea, în anii 70-80, că, în momentul în care calculatorul o să intre în fiecare casă, n-o să mai fie nevoie de hârtie, totul o să fie pe ecran, digital. Și din contra: consumul de hârtie s-a triplat de când a apărut calculatorul… – La o bere cu amicii tăi? – Da, sigur! – Bancuri știi? – Știu și bancuri! – Politichia te preocupă? – Da, mă preocupă. Fiind și student la științe politice, am optat să merg pe calea nonguvernamentală. Și când ai intrat în lumea internațională, ai acces la o lume cu posibilități nelimitate. Și-atunci, faci politică, ești om politic, când întâlnești oameni, când dezvolți un proiect, când povestești despre proiectul respectiv și-l pui în practică. – Scrii ? Am convingerea… – Da. – Ai pus în cărți? – Am scris, scriu proză poetică. Scriu și poezie, dar mai mult proză poetică, scriu postmodernist (deci, în afară de lucrurile materiale, ce ar putea să mai fie în viața asta – și răspunsurile sunt foarte multe). Să ai idealuri, dar, mai presus de orice, să ai vise și visele să fie combustibil pentru pragmatism, pentru realism; adică, abordarea vieții într-un mod realist, ca să-ți atingi visurile… Rău mă dor, ochii mă dor… – Și unde, ce să caute omul? – Căutarea în sine este o plăcere sau un chin, dar, oricum, este și un lucru esențial. Căutarea să nu fie scop în sine. Se spune: fericirea nu este o destinație, ci o călătorie. Noi ne schimbăm în fiecare zi, chit că ne dăm seama ori nu… Ideea este: căutarea fericirii este fericirea! Și trebuie să cauți fericirea în viață, e foarte important să ai un scop în a căuta fericirea și să nu faci o tocmeală ieftină, să spui: O să sufăr un an și după aia o să fiu fericit! sau O să sacrific ceva, fac un compromis cu mine s-ating fericirea, care o să vină oricum! Și, de fapt, este cea mai mare iluzie… Sfatul meu: tu, pentru tine, poți să pleci, poți să faci, poți să dregi, dar, în momentul în care ai copii, sunt deja alte ființe în socoată (în ecuația respectivă). În viață de multe ori sunt anumite circumstanțe în care nu poți să faci nimica împotriva lor… – Ce-ți place cel mai mult, la ceasul de față, în România asta? Săracă, bogată, cum e. Ce te-ncurajează? – Încet-încet, România începe să lase o amprentă în lumea internațională. Țin minte, când eram copil, aveam 11 ani și eram în Spania, n-am auzit românește în Spania, nici în Madrid, nici în sudul Spaniei, luni de zile, ani de zile chiar. Și-acuma, când merg în Madrid, se-aude! Avem reprezentanți, avem… ambasadori, iar cultura românească poate să fie promovată în Occident, în întreaga lume. Avem autori, compozitori, gânditori la nivel universal, nu?! – Colinde știi? – Da. – Fredonează, rogu-te! – Rău mă dor,/ De durerea frunzelor,/ Și mă duc și iar mă duc/ Până la isvor, sub nuc/ Și mă fac și iar mă fac/ Lemn de brad și lemn de fag./ Rău mă dor, ochii mă dor/ De lumina stelelor… (și se repetă) – M-ai copleșit. Ajungă-ne! – Fericite sărbători! – Tuturor…